OPINII 19 februarie 2020

EDITORIAL. Cineva, acolo sus, ne iubeşte... Cât de sus?!

de Dumitru Manolăchescu | 1115 vizualizări

Primarul municipiului nostru, Antal Arpad, crede că cineva, acolo sus, ne iubeşte. A exprimat acest sentiment-speranţă luni, într-o conferinţă de presă în care şi-a lansat candidatura pentru un nou mandat în funcţia pe care o are şi acum. Aş zice că-i musai să-l credem, ţinând cont că exact acum patru ani el şi familia dumnealui erau treziţi de loviturile în uşă ale jandarmilor în ceea ce avea să fie un proces de corupţie pe fonduri europene din care primarul nostru a ieşit basma curată. E clar, aşadar, că cineva acolo sus l-a iubit. Cât de sus nu ştim, dar putem spera că, măcar prin simpatie, poate ne iubeşte şi pe noi cineva.

Mulţi, foarte mulţi primari români n-au discursul articulat, logic, inteligent al primarului Antal Arpad. Omul a spus exact ce trebuia să spună, nimic mai mult sau mai puţin (cu o excepţie pe care o veţi remarca mai jos): a reiterat „epoca” investiţiilor Antal, începută cu un deceniu în urmă, care ne-a adus în situaţia de a nu ne fi ruşine cu oraşul în care trăim – aici, adaug eu, intră şi sprijinul statului ungar, pe care nu-l putem ignora câtă vreme Bucureştiul pare să nu fie interesat atât cât ne-am dori noi de sportul, cultura, micile afaceri din HarCov. A vorbit despre dărâmarea unui simbol al comunismului, hotelul Bodoc – apropo, d-le primar, nu puteţi numi un hotel turistic, aşa cum a fost Bodocul, un „simbol al comunismului” câtă vreme turismul în sine dezvoltă relaţii, aduce investiţii, creează oportunităţi de afaceri, strânge legături interne şi externe – şi posibila construire a unui Muzeu al comunismului pe „mormântul” părăsit al fostei case de cultură a sindicatelor. Pe locul fostului Hotel Bodoc, Primăria şi Universitatea Sapientia vor înălţa un Centru de cultură unic în Transilvania.

Muzeul Comunismului poate fi, dacă va fi, o altă idee lăudabilă – mă gândeam zilele trecute cât de repede uită tinerele generaţii ce-a fost comunismul, ce-a însemnat el, bun şi rău, pentru mulţi dintre noi. E necesar să ne cunoaştem trecutul apropiat fără ură, ranchiună, invidie sau nostalgii neproductive, pentru că dacă l-am uita fără să învăţăm ceva din el s-ar putea să-l repetăm. Ceea ce, desigur, ar fi o prostie. Ca să evităm să fim proşti e nevoie de un Muzeu al comunismului. Care să nu condamne, ci să amintească.

Nu i-a fost greu să vorbească despre migranţi şi echilibrul etnic, cu toate că episodul Ditrău şi unele discursuri mai vechi cred că-l incomodează oarecum. A spus cam ce gândim, logic, cu toţii: câtă vreme ne pleacă forţa de muncă din oraş şi judeţ, e obligatoriu ca ea să fie înlocuită. Cu cine? Desigur, nu cu cine vrei, ci cu cine găseşti, mai exact cu cine vine. Vă spuneam despre nişte indieni care lucrau vai-mama-lor vara trecută pe la Bran, la săpat şanţuri pentru canalizare. Nu ştiau, săracii, cum se face treaba asta, dar dădeau şi ei stângaci la nişte lopeţi... Nu i-a înjurat, nu i-a alungat, nu i-a scuipat nimeni. Dar s-ar putea să constatăm că la Ditrău a fost bine, srilankezii erau specializaţi, ştiau meseria de brutar, greu va fi să găseşti instalatori, sudori, zidari, faianţari, electricieni – meserii de care România d-nei ministru Kati Andronescu n-a mai avut nevoie la un moment dat, desfiinţând şcolile profesionale sau de meserii.

Ideea e ca românii şi maghiarii să nu mai plece din judeţ, din municipiu. Iar ca să rămână e nevoie de investiţii, de locuri de muncă, de salarii bune. Nu ştiu exact ce mai înseamnă salarii bune, dar cred că pretenţiile în Covasna nu sunt la fel de mari ca la Braşov sau Cluj. Antal Arpad ne spune că are planuri de investiţii din fonduri europene de vreo 200 de milioane de euro. Nu e neapărat o sumă uriaşă, dar cheltuită cu băgare de seamă înseamnă ceva. Ce înseamnă „cu băgare de seamă”? De pildă, să nu faci nişte trotuare din dale prost aşezate, iar după doi ani să le scoţi şi să le pui din nou, altfel, ca să poată să meargă pe ele nu doar câinii vagabonzi, ci şi doamnele încălţate în pantofi cu tocuri înalte.

Am înţeles nu de la dl. Antal, ci de la preşedintele Consiliului judeţean, că ni se pregătesc şi alte surprize care, la urma-urmei, adeveresc sintagma despre iubirea de-acolo, de sus... De pildă, centuri ocolitoare inclusiv la Sf. Gheorghe, dacă nu cumva în toate oraşele judeţului, o şosea de viteză perfect articulată spre viitorul aeroport din Braşov, bazin de înot şi altele. Proiecte mari, planuri minunate, vorbe frumoase. Cu vreo 20 de ani în urmă, un alt primar de Sf. Gheorghe spunea cam aşa: „Nu mă duc eu la Capitală să deschid uşile ministerelor cu capul, oamenii trebuie să vadă că Bucureştiul ne ţine în suferinţă, întuneric şi subdezvoltare pentru că suntem o majoritate maghiară în judeţ”. S-au schimbat multe de-atunci, iar Antal Arpad şi Tamas Sandor sunt cei care au gândit măcar o parte din schimbările astea – ne place sau nu ne place, asta e! Avem destule să le reproşăm în materie de separatism, obsesii autonomiste, lingvistice şi alte potriveli etnice, dar judeţul şi municipiul reşedinţă argumentează o evoluţie vizibilă cu ochiul liber.  

Indiferent cum gândiţi şi ce opinii aveţi despre edilii noştri, vă sugerez să nu uitaţi promisiunile acestor oameni, indiferent cum se numesc ei şi pe cine reprezintă. Altfel, neavând emoţii cu alegerile, primarul nostru poate gândi de pe acum paşii spre realizările din viitorul mandat, fentându-i pe candidaţii nesiguri pe funcţie cu cel puţin patru luni de zile. Şi iarăşi ajungem la „cineva, acolo sus”...

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.