Să răspundem din prima, ca să nu fie vorbe: caută susţinere, caută sprijin moral, caută prieteni necondiţionaţi, caută să-şi lingă rănile lăsate de foarte proastele relaţii cu Lumea liberă după ce s-a făcut tovarăş supus cu dictatorul Rusiei.

Le caută şi le găseşte printre minoritarii maghiari din Secuime. Oameni care nu-l întreabă, aşa cum fac ungurii din ţara pe care o domină cu autoritarism nedisimulat, de preţuri, de magazine goale, de prietenia umilitoare cu Putin, de războiul din Ucraina, de Uniunea Europeană şi de multe altele. Maghiarii din Secuime nu-l întreabă de ce trebuie să vină fraţii lor unguri să cumpere alimente din România şi să-şi găsească chiar locuri de muncă mai bine plătite în România. 

Ce mai găseşte el în ţara noastră? Păi găseşte un premier abulic, foarte slab pregătit la toate capitolele, care-l invită la masă ca să-l roage să tacă pe nişte subiecte care nu fac bine relaţiilor noastre de bună vecinătate. Şi ca să fie tacâmul neputinţei complet, mai primeşte Orban şi-o scrisorică de la Ministerul nostru de Externe cu „temele sensibile” musai de evitat în discursul său celebru de la Universitatea de vară din Tuşnad.

Iar Viktoraş nu are secrete faţă de presa românească, dă pe gură tot şi spune tot ce-l taie capul – şi nu-l taie multe, că ştim cu toţii cam ce gândeşte şi de ce e aşa bun prieten cu războinicul revizionist revanşard Putin. Îl mai ajutăm şi noi să facă glume, să facă mişto de politicienii români, de politica românească, de golul din capul mai-marilor noştri guvernanţi, speriaţi că anul viitor Ungaria va fi mare şi tare la preşedinţia Consiliului Europei.

Viktor Orbán foloseşte Universitatea de vară de la Tuşnad ca pe o rampă de lansare a ideilor anti-europene, revanşarde şi revizioniste. Ciuguleşte din palma lui Putin grăunţe otrăvite pe care le scuipă apoi mai departe găinilor cuminţi, ascultătoare în jurul cărora se cocoşeşte. „Tuşnadul autonom” în care popa europarlamentar László Tőkés se simte atât de bine este cea mai bună reclamă politică pentru premierul Orbán, mereu în căutare de minoritari pe care să-i separe de ţara în care trăiesc şi ai cărei cetăţeni sunt.

Ce nu înţeleg eu de niciun fel este cât de sincere sunt extazul şi susţinerea pe care le arată maghiarii care îl aclamă pe stadioane sau pe străzile din Tuşnad. Pentru că mi-e greu să cred că aceşti oameni nu văd fundătura în care a băgat Ungaria premierul Orbán; mi-e greu să cred că ei nu văd cât de mult s-a deteriorat nivelul de trai al fraţilor unguri ca urmare a proastelor relaţii pe care guvernul condus de Orbán le-a instaurat cu UE; şi mi-e greu să cred că, văzând şi ştiind toate acestea, maghiarii din România îl aclamă şi îl susţin necondiţionat. 

Orbán Viktor joacă şi teatru. Prost, dar joacă mereu acelaşi rol într-o piesă veche: autonomia Ţinutului Secuiesc. Oare pot crede maghiarii nişte promisiuni care ţintesc autonomia unor judeţe din România? Oare nu-şi dau ei seama că Ţinutul Secuiesc autonom este imposibil de realizat fără acordul statului român?

În seria „teatru prost, actor slab” se înscrie şi mândria de a fi premier pe viaţă călcând în picioare orice urmă de democraţie în ţara pe care ai supus-o prin „alegeri libere”. Trebuie să-ţi pierzi total simţul ridicolului politic ca să te împăunezi cu cei 20 de ani ca premier, timp în care „voi, românii, aţi schimbat 20 de premieri”. Păi, Viktor szivem, cu toate bubele din capul nostru românesc, aş zice că e de preferat să ai 20 de premieri „pe bune” decât unul singur care nu mai ştie de ce-a venit la guvern, îl lasă memoria şi uită să mai plece...

Şi-aş mai zice ceva, aşa, în treacăt, ca minoritar în Secuime ce mă aflu: nu se face să iei la mişto nişte gazde care te primesc la ele acasă ca pe un star rock, te invită la masă, îţi asigură „intimitatea” şi siguranţa personală – şi toate astea fără să-ţi ceară altceva decât puţin bun simţ. Dar, nu-i aşa, de unde nu e nici Dumnezeu nu cere!