M-am conversat zilele astea cu un pici de clasa a 4-a care se ducea pe deal să dea apă vacii. „Gata vacanţa, imediat te duci la şcoală, nu-i prea vesel, este?” – îl întreb eu sigur pe răspunsul pe care l-aş fi dat eu cu vreo 60 de ani în urmă. „Da, luni mergem la şcoală, da’ nu ştiu cum vom face cu tableta, cu şcoala de acasă, cu online-ul, mie mi-ar plăcea să merg la şcoală, nu să stau acasă, abia aştept să-mi văd colegii, altfel pricepi când îl vezi pe domnu învăţător acolo, cu tine”. Altă lume, frate!

Copiii vor să meargă la şcoală, vor să socializeze, să scape de „închisoarea” de-acasă, de părinţii sau bunicii cicălitori, puşi mereu cu gura pe ei. Copiii încă mai speră ca şcoala să-i înveţe şi altceva decât enunţuri plictisitoare obligatoriu de memorat. E dreptul lor, e visul lor, e bine că le au pe amândouă.

Cadrele didactice nu prea mai speră mare lucru de la acest an şcolar pandemic. E clar că n-au fost pregătiţi, de 30 de ani şcoala românească este un rebut, iar asta se datorează şi sistemului învechit, anacronic, menţinut ca atare de politicieni analfabeţi, dar şi părinţilor. Învăţătorii, profesorii sunt plictisiţi, enervaţi de pretenţiile uneori absurde ale miniştrilor, de solicitările şi aşteptările părinţilor; mulţi dintre ei vor să se pensioneze – înţeleg c-ar fi vreo 18.000 de cadre didactice în această situaţie. Directorii de şcoli nu au iniţiativă, nu sunt în stare să ofere ei soluţii, în destule cazuri nu-i ajută nici autorităţile locale, prea puţin dispuse să investească în educaţie. Inspectoratele şcolare sunt o verigă care a cam ruginit de-atâta nefolosinţă, nu generalizez dar impresia lăsată de sistem este aceea de cocleală, de mucegai, de rânced, de învechit.

Părinţii, la rândul lor, încep să simtă că au un rol mult mai important decât până acum. Pandemia le-a pus în faţă o oglindă în care nu s-au văzut de prea multe ori în existenţa lor. Încep să se trezească, să descopere că şcoala n-ar trebui să fie doar un „refugiu” pentru copii în timpul petrecut de părinţi la serviciu. Că şcoala ar trebui să fie o busolă, o lumină care să le arate drumul celor care vor să-l parcurgă. Părinţii încep să-şi dea seama că sunt parte din sistem – una esenţială.

Şcoala românească nu este, cred că n-a fost niciodată o asemenea lumină, iar pe vreme de pandemie va fi şi mai greu. Trăim, însă, un paradox: criza sanitară poate fi un început în educaţia tuturor – copii, părinţi, cadre didactice. Se-aude din ce în ce mai des şi în cele mai diverse medii: „Aşa nu se mai poate, hai să facem ceva, să schimbăm ceva în învăţământ!”. Cu ce să începi? Poate cu dialogul părinte-învăţător/profesor, un dialog consistent, real, efectiv, permanent.

Da, nu ajunge să schimbi miniştri pe bandă rulantă, nu poţi fi mereu la mâna politicului, e nevoie de o platformă solidă, la baza căreia stau trei elemente: copilul, părintele, educatorul. Nu Ministerul, indiferent ce ministru l-ar conduce, va salva şcoala românească. O vor salva cei trei: copilul, părintele, educatorul. Prin susţinere reciprocă, prin dialog efectiv, permanent, prin implicare. Nu cred că retragerea copiilor de la şcoală pentru „nesiguranţă” este o soluţie. After school-urile sunt o raritate, prin satele României sunt sute de şcoli cu WC-urile în fundul curţii, fără apă curentă, fără minime condiţii. Despre ce vorbim?!

Implicarea părinţilor este esenţială şi obligatorie. Eu n-am fost niciodată la o şedinţă cu părinţii pe vremea când copiii mei mergeau la şcoală şi nu mă mândresc cu asta. Dacă m-aş fi dus, oricum nu folosea la nimic, sistemul era pe nişte „roţi” care, de bine-de rău, se învârteau. Acum problemele se pun altfel, pandemia ne-a arătat limitele şi nevoile. Întregul sistem se cere schimbat, iar la schimbarea asta e obligatoriu să participe părinţii. Şi nu doar să participe, ci să provoace schimbarea.

Aşadar, luni începe şcoala. O altfel de şcoală decât ne-am obişnuit să vedem în viaţa noastră de până acum. Cu mască, fără mască, cu distanţare fizică, cu mersul pe rând la toaletă, cu tablete ori fără tablete, de-acasă sau din bănci închise cu plexiglas, şcoala îi va ocupa mult mai mult de-acum înainte pe părinţi, pe profesori, pe inspectori, pe miniştri. Va fi primul început de an şcolar fără deschideri oficiale, discursuri mobilizatoare, reţete de succes şi amintiri din alte epoci. Poate că-i mai bine aşa, poate că ne vom orienta spre lucruri esenţiale, nu pe demagogii politicianiste ieftine.

Începe şcoala. Păziţi-vă copiii, învăţaţi-i de-acasă ce înseamnă virusul şi cum se pot apăra! Păziţi-vă părinţii şi bunicii! Nu uitaţi un lucru: nu puteţi învăţa, nu puteţi creşte, nu puteţi fi fericiţi decât dacă voi şi ai voştri sunteţi sănătoşi.