Dumitru Manolăchescu Am avut un sfârşit de săptămână plin de evenimente: nuntă regală la Londra (nuntă apropiată inimilor noastre după ce familia regală britanică a cumpărat oarece proprietăţi pe la Micloşoara şi Valea Zălanului), beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, sărbătoarea Junilor la Braşov (pe scurt, ca unul care am căutat – şi n-am găsit – o oră un loc de parcare mai apropiat de centrul oraşului, pot aprecia zelul autorităţilor locale de a aduna puhoi de lume la Juni

Dumitru Manolăchescu

Am avut un sfârşit de săptămână plin de evenimente: nuntă regală la Londra (nuntă apropiată inimilor noastre după ce familia regală britanică a cumpărat oarece proprietăţi pe la Micloşoara şi Valea Zălanului), beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, sărbătoarea Junilor la Braşov (pe scurt, ca unul care am căutat – şi n-am găsit – o oră un loc de parcare mai apropiat de centrul oraşului, pot aprecia zelul autorităţilor locale de a aduna puhoi de lume la Juni, dar n-am înţeles nici în acest an de ce trebuie să caşte gura atâta popor, înghesuit ca sardelele în conservă, la defilarea unor cai şi călăreţi, fie ei şi îmbrăcaţi în frumoase straie populare...), megatocană haiducească la Hanul Nufărul din Reci (inimosul proprietar al localului, Gigi Simon, a avut noroc de vreme bună şi de oaspeţi cât cuprinde).

Au fost şi alt soi de întâmplări cu mult public în acest week-end. De pildă, buluceală de oameni la mănăstirea Lainici, cu prilejul canonizării fostului stareţ. Când am văzut hărmălaia necontrolată, specific românească, de la sfântul locaş al mănăstirii m-am gândit că românii au depăşit rapid stadiul de liber cugetători, devenind bigoţi sadea (ceea ce n-ar fi neapărat condamnabil). M-am lămurit, însă, că sfinţenia şi mătăniile bătute în înghesuială sunt asociate întotdeauna cu blidul de fasole, cârnaţi şi-o cană de vin din partea „casei”, ceea ce poate transforma sfânta mănăstire într-un loc al păcatului lumesc – cum ar fi, de pildă, călcarea în picioare a „concurenţilor” în încercarea de a fi primii la ceaunul cu mâncare. Veşnica noastră neam-prostie, înfometarea genetică, lăcomia, sărăcia lucie? Ce-o fi? Probabil câte ceva din toate. Ne apasă o istorie încărcată de privaţiuni şi deloc îndestulată pentru masele largi de oameni ai muncii de la oraşe şi sate...

Cel mai tare mi-a plăcut, însă, cum au sărbătorit ţiganii din sudul Moldovei şi din alte zone ale ţării Paştele Blajinilor, numit şi Paştele Morţilor sau Paştele Rohmanilor. Rohmanii (Oamenii Roşii) sunt fiinţe mitice, reprezentând strămoşii noştri primordiali, care au luat parte la facerea lumii, urmaşi ai celui de-al treilea fiu al păcătosului cuplu Adam şi Eva. Rohmanii ar trăi sub pământ, pe tărâmul celălalt sau la hotarul dintre lumea văzută şi cea nevăzută, dincolo de Apa Sâmbetei. Blajinii sunt mici de statură, blonzi şi blânzi, buni la suflet şi înţelepţi, adevărate modele pentru oameni; ei se roagă permanent pentru lumea noastră, fără a cere nimic pentru ei. Paştele lor este la o săptămână după al nostru, fiind un prilej de comemorare a morţilor. Se împart pomeni, se întind mese în cimitir, lângă biserică sau direct pe câmp, resturile de mâncare fiind lăsate acolo pentru hrana sufletelor celor morţi, care în această zi se pot bucura de ospăţ.

Ei, şi dacă tot aţi aflat ce-i cu Paştele Blajinilor, trebuie să mai ştiţi că ţiganii noştri îl ţin cu sfinţenie, dar în stil propriu: nu e lunea, ci duminica, şi e cu muzică lăutărească, bătaie şi ciordeală la pomenile întinse de bulibaşe. Nu mai rămâne picior de pui fript pentru sufletul celui dispărut, se haleşte totul, blajinii de sub pământ, buni şi înţelepţi cum se zice c-ar fi, vin la suprafaţă când se încheie petrecerea ţigănească şi strâng după ei mizeria lăsată în cimitir, pe câmp sau lângă biserică.

De 1 mai nu vă spun nimic, de Ziua Muncii nu mai râde, iară, primăvara, ea a dispărut într-un ocean de tristeţe capitalistă televizată de prietenii „golanilor” tineri şi bătrâni. C-aşa-i la noi când se arestează Vântul...