covasnamediaEDITORIAL - Tineretul de azi, pensionarii de mâine
Dumitru Manolăchescu
Mă revoltă superioritatea afişată de o categorie de cetăţeni privilegiaţi ai unei Românii sărăcite, care se tânguie că nu le ajunge „pensioara” de 3.000 de lei pe lună. „Cum o să mai trăim dintr-o pensie amărâtă de 2.500 de lei? O să murim de foame şi de boli”. Patetic şi enervant. Majoritatea pensionarilor români sunt nevoiţi să se descurce, şi numai ei ştiu ce greu o fac, cu sume de patru ori mai mici. Şi nu se plâng decât copiilor sau nepoţilor, dacă-i au.
Realitatea – oricât încercăm noi să n-o vedem – este, însă, crudă. Am găsit nişte cifre referitoare la cheltuielile guvernelor cu pensiile la nivelul anilor 2050, adică atunci când, de pildă, copiii mei vor fi pensionari, şi m-am speriat. Cheltuielile guvernamentale pentru pensii, ajutoare sociale şi servicii de sănătate vor ajunge peste vreo 40-50 de ani la 30% din PIB în ţările din zona euro, zonă în care speranţa de viaţă este mai ridicată decât în ţările lumii a treia. E o cifră uriaşă şi nu poţi decât să te-ntrebi de unde vor lua guvernele ţărilor respective atâţia bani?!
La noi situaţia stă cam aşa: cheltuielile cu pensiile vor creşte, în aceeaşi perioadă, de la 6,6% la 16%. Întrebarea rămâne valabilă: de unde vom lua banii pentru pensionarii de la acel moment? Pentru că la noi în ţară sunt din ce în ce mai puţini salariaţi care susţin prin plata impozitelor efortul bugetar pentru plata pensiilor, ajutoarelor sociale şi serviciilor de sănătate. Dacă acum sunt vreo trei milioane de plătitori pentru vreo şase milioane de „asistaţi” (să nu se supere pensionarii dacă-i bag şi pe ei la asistaţi, o fac doar pentru a simplifica termenii), cum va evolua situaţia când în România se nasc tot mai puţini copii? Cine-i va susţine financiar pe tinerii de azi care nu-şi doresc să aibă, la rândul lor, copii?
Mulţi dintre dvs. veţi spune că nu vă interesează, nu veţi mai prinde acele timpuri. Dvs. poate nu, dar aveţi copii, nepoţi, rude... Pentru ei s-ar putea să fie o problemă faptul că, de pildă, mulţi tineri şi-au pierdut încrederea în sistemele alternative de pensii, mergând pe o logică nihilistă: peste 40 de ani ori se duce Pământul ăsta dracului, ori vom ajunge să trăim într-o lume în care banii nu vor mai exista...
Dacă mă gândesc bine, acum vreo 40 de ani aşa ziceam şi eu, aş fi pus pariu pe oricât că n-ajung la pensie şi că lumea întreagă se va scufunda în neant. A fost unul din motivele pentru care nu m-a interesat niciodată prea mult ce leafă iau, cum mi se calculează pensia şi alte lucruri de genul ăsta. Acum parcă-mi pare rău că n-am fost ceva mai mult interesat de aspectele pragmatice ale vieţii, preferând o boemie frumoasă, dar total ineficientă. Cred că aşa se întâmplă şi cu tinerii de azi, sunt luaţi de val şi nu-şi dau seama că vor ajunge mai repede decât şi-ar dori să constate cât de aproape sunt de vârsta pensionării.
Bun, şi dacă-şi dau seama, dacă sunt pragmatici şi conştienţi că tinereţea se duce de parcă n-ar fi, ce pot face pentru a-şi pune la adăpost anii de după? Păi primul lucru ar fi să se bată pentru drepturile lor acolo unde muncesc, să lupte pentru o leafă cât de cât decentă, să ceară patronilor să li se plătească asigurările de sănătate, şomaj, pensii... Să cotizeze cu cât este necesar la piloanele private de pensii şi să aibă încredere în sistemul acesta, singurul care le poate oferi speranţe pentru atunci când vor avea nevoie de el.
Nu sunt nici excesiv de pesimist, nici catastrofic. Încerc doar să fiu realist. Iar realitatea, cum spuneam, este că de la bugetul statului nu ne putem aştepta la nimic bun în perspectivă imediată. Mi-aş dori să mă înşel, dar nu se văd semne încurajatoare pentru pensionarii de azi şi de mâine. Nu plâng pe umărul nimănui, constat doar.
Oricât de veselă ar putea fi starea naţiunii peste câţiva zeci de ani, mărturisesc că nu-mi doresc să fiu atunci şi acolo.
