Meteorologii ne-au anunţat din timp că va veni un val de ninsoare, care va afecta mai ales sudul ţării. Valul a venit. N-a fost un tsunami, ci o ninsoare obişnuită, împănată cu un viscol la fel de obişnuit pentru România. S-a depus un strat de zăpadă foarte bun pentru câmpiile roditoare ale patriei. Bineînţeles că s-au închis şi şcoli, şi drumuri, şi autostrăzi. N-avem utilaje de deszăpezire, n-avem mijloace tehnice pentru a reda circulaţiei drumurile blocate de nămeţi. N-avem parazăpezi şi nici nu vom avea vreodată, pentru că imediat ce le montezi, ele sunt furate de profesionişti. Nu poţi pune paznici care să le păzească. Iar perdelele de arbori izbăvitori de pe marginea drumurilor sunt doar o poveste de adormit nepoţii, dacă nu ştii „Pe lângă plopii fără soţ”.

Ce-mi place cel mai mult în toată isteria asta creată de televiziuni sunt temperaturile afişate de câteva dintre ele: minus 37 grade C prin Prahova, minus 67 grade C în Ceahlău, minus 20 de grade în mai toate oraşele din sud şi centru. Scot termometrul pe geam şi văd: minus 8 grade. Sigur, la Sf. Gheorghe nu-i ca pe munte, dar la minus 67 de grade se cam termină toată România. Cum să scrii aşa ceva, de ce să sperii lumea inutil?! Apare, într-un târziu, şi o explicaţie la temperaturile astea demne de Siberia: e vorba de temperaturile „resimţite” de organismul uman în condiţii de vânt puternic! Ar trebui să facă nişte rubrici de temperaturi comparate. Minus 67 înseamnă, de fapt, minus 15 grade C şi tot aşa, să ştim şi noi că n-a venit sfârşitul lumii. Nu de alta, dar ştiu nişte persoane sensibile care la minus 79 grade C sunt în stare să se-arunce pe geam de la etajul 4. Dacă mai văd şi-un film pe PRO TV cu „ochiul” de ger care omoară tot ce mişcă prin America... e clar că nu mai au scăpare.

Un filosof care ştie „reţeta fericirii”, dl. Constantin Dulcan, spunea într-un interviu că una dintre condiţiile pentru a fi fericit este să nu te uiţi la televizor. Mai exact, să nu te uiţi la ştirile pe care ţi le prezintă non-stop televiziunile specializate în răspândirea durerii, fricii, panicii şi insecurităţii. E mult mai bună o telenovelă turcească, măcar despre aia ştii că nu-i reală, chiar dacă actorii plâng mai tot timpul. Ştii că-i un scenariu şi-o regie, Allah să-i aibă-n grijă! Îi dau dreptate d-lui Dulcan, problema e unde găsesc amatorii de durere şi senzaţii tari atâta voinţă ca să renunţe de bunăvoie la „drogul” numit RTV?! Aş zice mai degrabă că aici ar trebui să intervină puţin CNA-ul, această instituţie atât de bine plătită, care nu prea mai există. Altfel, televiziunea e pe un drum fără întoarcere, pe care s-ar putea să scrie cu litere mari: „Televiziunea dăunează profund vieţii”, pentru că sănătoşi nu mai suntem demult...

Iarna nu-i ca vara – spunea un clasic încă în viaţă. Şi chiar aşa e de când ne ştim. Dacă ne-am organiza mai bine, dacă nu s-ar mai fura atât de mult din banii publici, dacă nu s-ar face contracte de deszăpezire pe ochi şi bani frumoşi, dacă n-am fi nişte hoţi care-şi fură singuri căciula nu ne-am mai plânge când, la mijlocul lui ianuarie, un viscol şi-o ninsoare ar produce deranj pe şosele. Şi nu ne-am mai speria chiar dacă nişte televiziuni duse cu pluta ar afişa temperaturi de minus 79 de grade C la Întorsura Buzăului.