EDITORIAL – Poate fi pâinea motiv de mândrie naţională?
Dumitru Manolăchescu
Ideea, domnule Costi Holospin, era să ne găsim motive de mândrie, să găsim firişoarele de aur printre nisip, pământ şi pietre. Altfel, desigur, aveaţi dreptate când ați postat comentariul pe www.covasnamedia.ro: „Câtă vreme vom trăi de pe urma meritelor altor români, ale marilor români, nu vom face din România o ţară de care să fim mândri”. Aşa este, dar ştim cu toţii că valoarea se decantează în timp, competiţia, interesele, orgoliile ne împiedică să vedem pădurea din cauza copacilor. Din câte ştiu, mari români precum Brâncuşi, Eminescu, Noica, Eliade şi alţii de aceeaşi factură, oameni cu care astăzi ne mândrim, la vremea respectivă nu constituiau deloc motive de mândrie pentru contemporani. E nevoie de timp şi, aş zice, de încredere în fibra fiinţei tale naţionale. Încredere care, trebuie să recunosc, nu mă dă nici pe mine întotdeauna afară din casă... Prezentul e atât de urât, încât de multe ori îţi poate tulbura recursul obiectiv la istorie. De aceea susţin că mândria de a fi român nu este un lucru negociabil, sentimentul ăsta există, pur şi simplu, în sângele, carnea, inima noastră. Sau nu există, după cum devine cazul. Lucrurile stau la fel şi la unguri, cu precizarea că la ei recursul la istorie este şi mai prezent, ei îşi alimentează mândria naţională apelând aproape exclusiv la o istorie încărcată, conflictuală.
Apropo de găsirea unor motive de mândrie naţională, iată că acest cuvânt s-a aflat şi pe pâinea secuiască făcută de brutarul Dioszegi, din Sfântu-Gheorghe, la concursul de panificaţie de la Târgu Mureş. Observaţi, deci, cum se complică (sau se simplifică?!...) lucrurile: pâinea d-lui Dioszegi a primit, printre altele, două premii distincte - „Pâinea naţională a României” şi „Pâinea naţională a maghiarilor de pretutindeni”. Ai putea zice că se bat cap în cap premiile astea, dar uite că ele pot fi motiv de mândrie şi pentru români (bănuiesc că făina din care şi-a făcut pâinea dl. Dioszegi provine din grâu românesc), şi pentru maghiari (reţeta şi brutarul aparţin acestei etnii). E vreo problemă? N-aş crede. Un singur lucru m-ar nemulţumi, anume dacă făina de grâu folosită de brutar vine din Ungaria. Atunci motivele mele de mândrie naţională, fie ea şi cu nuanţe locale, s-ar împuţina vizibil. Cam ca atunci când, ca să fac o mămăligă bună, sunt nevoit să cumpăr mălai unguresc...
E posibil ca în căutarea unor motive care să argumenteze fiorul plăcut de mândrie naţională să mă mulţumesc cu puţin. Dar, evident, vine o vreme când oboseşti căutând în trecut, când recursul la istorie nu mai este o soluţie, când te saturi „să trăieşti de pe urma meritelor altor români, ale marilor români”. Atunci te scufunzi în mocirla prezentului urât mirositor, încercând să găseşti mărgăritare printre porci. (Sună dur, dar nu-i decât o comparaţie uzată). Şi te mulţumeşti cu ce ai, cu ce găseşti, pentru că sângele, carnea, inima ta au mare nevoie de „drogul” numit „mândrie naţională”.