Dumitru Manolăchescu Nedreptăţile, discriminările şi brambureala din salarizarea unor categorii socio-profesionale (profesorii în primul rând, dar şi funcţionari din administraţie sau angajaţi ai unor instituţii care supervizează cheltuirea banului public) au început în 2008, când parlamentarii de absolut toate culorile politice au votat „la mişto”, că altfel nu-mi explic, o lege care majora salariile cadrelor didactice cu 50%.

Dumitru Manolăchescu

Nedreptăţile, discriminările şi brambureala din salarizarea unor categorii socio-profesionale (profesorii în primul rând, dar şi funcţionari din administraţie sau angajaţi ai unor instituţii care supervizează cheltuirea banului public) au început în 2008, când parlamentarii de absolut toate culorile politice au votat „la mişto”, că altfel nu-mi explic, o lege care majora salariile cadrelor didactice cu 50%. Se puneau la bătaie sume uriaşe, dar pe cine interesa, atunci, bugetul statului?! Era campanie electorală, era creştere economică, erau bani gârlă la buget, ţin minte că ministerele se rugau de prefecţi, directori, primari să cheltuiască banii pe ceva, pe orice, numai să nu-i trimită înapoi la buget, că se îngropa în hârtii justificative armata de contabile de pe la instituţiile centrale. Erau de toate atunci, aşa că nici măcar „înţeleptul” Băsescu (am pus între ghilimele cuvântul pentru că atunci nu prea i-au ieşit prognozele economice preşedintelui) n-a reuşit să oprească valul de promisiuni şi avântul politicienilor spre cheltuirea fără socoteală a banului public.

Din acele timpuri, mai exact de la o ordonanţă neaplicată a premierului Tăriceanu, se trag şi nesfârşitele procese judecate inechitabil, interesat sau neprofesionist de judecătorii de la unele instanţe. Aşa se face că au început discriminări în salarizarea profesorilor care au dat în judecată statul, cerând ce li s-a dat prin lege în 2008: leafa mărită cu 50%. Unii au câştigat, alţii nu! Cum numai la noi se poate întâmpla (şi nu doar la profesori, ci şi la alte categorii de angajaţi ai statului), s-a ajuns ca în acelaşi minister, în aceeaşi instituţie chiar unii să câştige procesul cu statul român, alţii să-l piardă – evident, legea era aplicată neunitar şi incorect de instanţele de judecată.

Nebunia câştigării în instanţă a drepturilor salariale refuzate de guvern a cuprins, încet dar sigur, toate instituţiile statului. Aşa că acum, chiar dacă guvernul Boc ar vrea să le plătească oamenilor drepturile restante de prin 2008-2009, cu siguranţă n-ar avea de unde. Pentru că e vorba de mulţi, foarte mulţi bani, e vorba de miliarde de euro. Aşa că finanţele guvernului Boc au găsit soluţia – nici nu era greu, nu prea aveau de unde alege: plata restanţelor salariale câştigate în instanţă se va efectua, eşalonat, pe parcursul a câţiva ani, începând din 2012. Când, se presupune, vom fi reuşit să echilibrăm bugetul şi să mai strângem ceva bănuţi în visteria statului. De unde vor fi bani în 2012, când tocmai se va consuma o altă campanie electorală plină, ca de obicei, de pomeni şi promisiuni – nu ni se spune. Poate că ne va împrumuta FMI sau Banca Mondială. Poate vor pune mână de la mână Voiculescu, Patriciu, Năstase, Ponta, Antonescu – care plâng de li se rupe sufletul de mila profesorilor.

Nimeni nu ştie de unde vor veni banii ăştia, dar un lucru e sigur: distracţia parlamentarilor şi a unor judecători proşti sau rău-intenţionaţi va atârna greu de gâtul fragilei economii româneşti, abia scoasă din recesiune şi pornită spre o timidă creştere economică. Năpasta a căzut pe Guvernul Boc, care recunoaşte că în 2008 toate partidele au greşit şi dă semne că vrea să pună ordine în legislaţia salarială. Nenorocirea e că degeaba vrei, dacă nu poţi sau nu ştii cum. Conform specialiştilor (las că nici ei nu „cântă” pe aceeaşi voce...) singura soluţie ar fi abrogarea legii cu pricina din 2008 a guvernului Tăriceanu. Dar nici măcar un guvern de sacrificiu, cum este cel condus de Emil Boc, nu riscă o astfel de soluţie radicală. Ceea ce mă face să cred că „mascarada” din 2008 va aduce nişte bani în buzunarele nepoţilor unor bugetari ai statului român prin 2020-2030... Buni şi-atunci, dacă nu cumva între timp vom ajunge să trăim într-o lume a trocului.