Dumitru Manolăchescu

Nu prea ştie nimeni mare lucru, dascălii noştri sunt debusolaţi, prost plătiţi, neinstruiţi şi nu mai fac demult faţă. Părinţii? Ei, aici e o problemă, părinţii ştiu şi mai puţin despre cum şi ce-ar trebui să facem pentru a creşte nişte copii normali, nu neapărat geniali.

Adevărul e că mi-ar place să fiu în stare să scriu o carte despre educaţia copiilor, o carte în care să explic pe înţelesul tuturor cum, de ce, când şi ce facem în relaţia cu copiii noştri sau ai altora. Dar nu pot să scriu o astfel de carte pentru că n-am învăţat cum se educă un copil la acest început de mileniu. Ştiu destule lucruri care ţin de sfârşitul unei epoci, cu tot ce a avut bun şi rău acea epocă, dar mă simt depăşit de stilul nou de educaţie pe care îl văd aplicat ca urmare a lecţiilor oferite de profesori pricepuţi din Anglia, America şi alte ţări occidentale cu sisteme de educaţie extrem de bine puse la punct.

Ce-am putea afla de la un asemenea profesor? Păi, de pildă, am afla că atunci când îi zici copilului „nu”, nu să fie, iar când zici „da”, chiar da să fie. E important să n-o scalzi, să n-o dai cotită, să nu te laşi dominat de copilul şmecher şi şantajist, este esenţial să ieşi din elementul comun şi supus cu care te-ai obişnuit să acţionezi, să zicem, la serviciu... Seamănă, sper să nu vă supere prea tare comparaţia, cu lecţiile de dresaj ale lui Cesar, la TV, trebuie să fii hotărât şi să nu-ţi fie frică, în anumite perioade copiii reacţionează la fel.

De bătaie, ce să zic, ea nu mai este „ruptă din Rai”, cum ne spuneau nouă, minţindu-ne suav, părinţii, nici zicala „unde dă mama/tata creşte” nu mai e de actualitate, noile generaţii ori cresc în bună înţelegere cu părinţii, ori se autodistrug cu droguri, alcool şi alte obiceiuri proaste, dar e clar că bătaia este totalmente interzisă. Nu-l mai poţi obliga pe copil să înveţe, să fie cuminte şi ascultător aplicându-i corecţii fizice, în schimb eşti sfătuit să-l pedepseşti blând atunci când greşeşte grav, interzicându-i să meargă în oraş, cu amicii, ori reţinându-i sumele de bani pentru diverse activităţi. Îţi este permis să-l recompensezi în orice chip cu putinţă, mai puţin cu bani mulţi de buzunar, care sunt periculoşi. Mai greu e când ai mulţi copii şi trebuie să împarţi dreptatea şi pedepsele... Nici în acest caz nu sunt permise pedepsele fizice, combinate cu acţiuni militar-poliţieneşti de genul „dacă nu spuneţi cine-a furat banii din casetă vă rup în bătaie pe toţi”... Se folosesc, şi aici, pedepsele blânde, nu ştiu cât de educative, dar cu totul acceptabile în noul sistem educaţional cu care încercăm să ne obişnuim.

Esenţial este ca mama şi tata să fie mereu pe aceeaşi lungime de undă în ce priveşte acţiunile educative. Adică niciodată mama să zică „da” şi tatăl „nu”. Chiar dacă au păreri diferite în legătură cu o problemă care ţine de copil, ele trebuie discutate între ei, nu în prezenţa copilului.

Şi câte şi mai câte nu avem de învăţat! Una din probleme e că niciodată, nimeni nu ştie totul în materie de educaţie a copiilor. Ştim, învăţăm, aflăm pe bucăţi, uneori suntem defazaţi, pentru că multe se schimbă rapid, de la o generaţie la cealaltă. O altă problemă, strâns legată de cea enunţată, este că procesul educaţional ar trebui să ne cuprindă şi pe noi, părinţi sau bunici, altfel nu putem ţine pasul cu vremurile.

E complicat rău, sunt multe de învăţat, de ştiut, de spus copiilor, iar părinţii şi profesorii sunt în prima linie a acestui front nevăzut. Despre cât ne ajută societatea să fim buni părinţi şi buni profesori – inutil să discutăm. Vedeţi singuri ce se întâmplă şi trageţi concluziile de rigoare. Oricum, soluţia nu este să ne bazăm prea mult pe ceea ce ne oferă societatea, ci să învăţăm de unii singuri, prin mijloace proprii, să ne creştem şi să ne educăm copiii în spiritul începutului de mileniu.