OPINII 22 aprilie 2011

EDITORIAL - Celelalte iubiri

de Covasna Media | 9 vizualizări
Dumitru Manolăchescu Aşa cum soţia copilului tău devine copilul tău, şi copiii copiilor tăi sunt copiii tăi. E o translaţie fericită, angelică spre împăcarea cu odraslele cărora nu le-ai spus mereu „te iubesc”, pentru că ştiai de la tatăl tău că nu trebuie să le spui vorbele astea decât atunci când dorm. Dintr-o mie de motive, naşterea unei fetiţe care îţi va spune bunic şi se va juca, la umbra deasă a nucului, cu barba ta albă îţi risipeşte starea de nemulţumire proprie bătrânilor şi îţi aduce în suflet o fericire cu nimic comparabilă.

Dumitru Manolăchescu

Aşa cum soţia copilului tău devine copilul tău, şi copiii copiilor tăi sunt copiii tăi. E o translaţie fericită, angelică spre împăcarea cu odraslele cărora nu le-ai spus mereu „te iubesc”, pentru că ştiai de la tatăl tău că nu trebuie să le spui vorbele astea decât atunci când dorm. Dintr-o mie de motive, naşterea unei fetiţe care îţi va spune bunic şi se va juca, la umbra deasă a nucului, cu barba ta albă îţi risipeşte starea de nemulţumire proprie bătrânilor şi îţi aduce în suflet o fericire cu nimic comparabilă. Nici măcar cu bucuria trăită cu 26 de ani în urmă, când se năştea cel care e acum, la rândul lui, tată.

Greu de mărturisit lucruri care, de regulă, stau bine îngropate în inima ta. M-am gândit mult la Naştere, Viaţă, Moarte, Înviere. M-am gândit la cât de puţin preţuim anii care trec nepăsători prin noi, printre noi, pe lângă noi şi foarte rar pentru noi. Şi cât de repede descoperim că n-am trăit, totuşi, degeaba atunci când minunea naşterii unui copil ni se dezvăluie.

Concluzia ar fi că, după 62 de ani de viaţă, n-am înţeles mare lucru din toate minunile astea. Să te naşti, să trăieşti, să înveţi tot soiul de lucruri, să ai copii, să devii bunic... Să suferi, să te bucuri, să te zbaţi, să te chinui pentru toţi şi pentru toate... Şi să mărturiseşti ca un înţelept, la final, că singurul lucru pe care sigur îl ştii e că nu ştii nimic... Cred că, la urma-urmei, aici e frumuseţea, aici e taina, aici e misterul existenţei noastre. Mister demult descoperit, niciodată lămurit.

Cu siguranţă, însă, Maia Cristina, micuţa mea nepoată, m-a făcut să preţuiesc o dată în plus lacrima mamei pe fruntea pruncului. E fericire, e disperare, e grijă, e nelinişte, e speranţă. Dar înainte de toate e iubire. Iubirea mamei. Lângă ea îşi găsesc loc celelalte iubiri: iubirea tatălui, iubirea bunicilor, a prietenilor.

Ce simplu e, şi cât de greu ajungi să înţelegi! Viaţa noastră toată e prinsă în raza de soare din ochii copiilor şi nepoţilor, e lumina din privirea lor, din zâmbetul lor. Lumina care ne veghează, ne dă speranţă, ne ascunde numărul anilor, ne face fericiţi. Lumina din ochii unei fetiţe de 15 zile e viaţa lumii întregi, e începutul şi sfârşitul, e totul.

Cred că aţi ghicit cu câtă dragoste, sfială şi egoism de proaspăt bunic am scris acest text. Vă mulţumesc dacă aţi avut bunăvoinţa să-l citiţi. Vă doresc multă iubire şi un Paşte fericit! Sărutaţi-vă copiii, nepoţii şi strănepoţii pe frunte şi bucuraţi-vă că există. Este cel mai frumos dar pe care Viaţa ni-l poate face.

Distribuie articolul:  
|

OPINII

De acelasi autor

Comentarii: 1

Adaugă comentariu
1+1 = 2, 23 aprilie 2011
Felicitari! Sa va traiasca, si... la mai multi!
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.