Dumitru Manolăchescu Expresii cu uşor iz fatalist-mioritic precum „Dacă aşa a vrut Dumnezeu...”, „Om face-o şi pe-asta dacă vrea Dumnezeu” ne-au însoţit ca o pecete de-a lungul întregii noastre existenţe. Nu-i rău să-l aşezăm pe Atotputernic la temelia tuturor celor pe care le-am făcut sau dorim să le facem, dar atunci trebuie să ne asumăm şi nereuşitele şi eventual să ne întrebăm dacă nu cumva ele sunt rodul unui dublu fals: falsa credinţă şi falsa rugăciune.

Dumitru Manolăchescu

Expresii cu uşor iz fatalist-mioritic precum „Dacă aşa a vrut Dumnezeu...”, „Om face-o şi pe-asta dacă vrea Dumnezeu” ne-au însoţit ca o pecete de-a lungul întregii noastre existenţe. Nu-i rău să-l aşezăm pe Atotputernic la temelia tuturor celor pe care le-am făcut sau dorim să le facem, dar atunci trebuie să ne asumăm şi nereuşitele şi eventual să ne întrebăm dacă nu cumva ele sunt  rodul unui dublu fals: falsa credinţă şi falsa rugăciune. Oricum, „cu voia lui Dumnezeu” semnifică o stare de aşteptare în izbăvirea care vine întotdeauna din altă parte, de la cineva mai puternic decât noi.

Aşa suntem şi în politică, aşa suntem în toate. Aşa suntem noi, aşa sunt şi cei care ne conduc. Nu poţi avea o clasă politică decât după chipul şi asemănarea electoratului. Dacă am înţelege „taina” asta poate ne-ar fi mai bine, poate nu, dar sigur am fi mai sinceri cu Dumnezeu, cu noi, cu ce ne dorim şi cu ce facem.

De aproape 20 de ani aşteptăm reformele instituţiilor statului, ignorând că pentru a reforma statul trebuie, mai întâi, să ne reformăm pe noi. Aşteptăm să ne reformeze altcineva, aşteptăm totul de la şeful statului, de la şeful guvernului, şefii ministerelor dar nu ne întrebăm o clipă „ce facem noi pentru a reforma, pentru a schimba ceva în viaţa noastră şi în viaţa altora”?! Societatea românească se află de foarte mulţi ani într-o continuă stare de aşteptare, care, după cum lesne se vede, e periculos de aproape de haos.

Iar haosul e precedat de întrebări fără răspuns. De genul: ce vrem cu adevărat? Vrem reformarea statului pentru că aşa simţim noi, poporul român, că e bine, sau pentru că aşa ne spun alţii că e bine? Vor cu adevărat reforma instituţiilor statului profesorul, medicul, funcţionarul public, politicianul? Dacă pui întrebarea asta pe stradă, într-un sondaj, toţi vor zice un „da” hotărât şi apăsat, uitându-se chiorâş la tine, care întrebi ca prostu: „Păi cum adică, sigur că vreau reforme, toată lumea le vrea”.

Păi uite că nu-i deloc aşa de simplu. Uite că atunci când reformele chiar vin, după multe ezitări, panică, vorbărie goală şi ani de aşteptare, nu prea ne simtem bine... Nu prea ştim cu ce se mănâncă şi multora nu le place nici gustul. Reformă înseamnă disciplină, creativitate, ordine şi mai ales muncă. Iar noi nu prea ştim ce-s astea, am lipsit la lecţii sau le-am învăţat din manuale defecte. Gândiţi-vă, fiecare dintre dv., ce înseamnă reforma instituţiei în care munciţi şi veţi descoperi cât de complicat e să accepţi ideea şi să te implici în realizarea ei. Gândiţi-vă că, de cele mai multe ori, reforma este impusă de sus în jos, ceea ce crează o mulţime de alte probleme. Dacă mai pui la socoteală şi sindicatele veşnic antireformă, şi partidele politice veşnic în căutare de voturi, şi instinctele noastre de autoconservare, de respingere a noului după principiul „fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n... cloaca ta”, atunci începi să pricepi că reforma instituţiilor statului înseamnă, de fapt, reforma noastră, a indivizilor care lucrăm în instituţiile astea. Iar următoarea întrebare din seria celor care preced starea de haos ar fi: dar pe noi, pe noi cine ne reformează?

Aici îmi fac curaj şi încerc un răspuns: singurii reformatori cu adevărat profesionişti care au lucrat pentru România (deloc dezinteresat, dar parcă nu i-aş acuza pentru asta...) sunt Uniunea Europeană, cu toate comisiile ei, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte câteva instituţii internaţionale. Lor le datorăm acest început întârziat de reformă şi nu unui guvern sau altul. Clasa noastră politică înghite şi astăzi cu mari opinteli lupta anticorupţie impusă de preşedinte şi guvern, dar o înghite pentru că UE, FMI şi alţii stau cu ochii pe noi. Priviţi şi minunaţi-vă de reacţia presei plătite să urască, a sindicatelor şi politicienilor faţă de unele legi şi acţiuni menite să reformeze Codul Muncii, justiţia, învăţământul, sau să diminueze evaziunea fiscală şi corupţia din câteva ministere-cheie. Reformele şi lupta anticorupţie nu sunt susţinute cu sinceritate nici de o bună parte a presei, nici de sindicate, nici de clasa politică. Motivul e simplu şi pe înţelesul tuturor: orice succes, cât de mic, al acţiunilor anticorupţie şi proreformă aduce, cel puţin pe hârtie, voturi pentru partidele aflate la Putere. Aşa că pentru cei din Opoziţie nimic nu-i bun, iar sindicatele n-au nici o treabă cu reformele.

În consecinţă, dac-ar fi să premiem pe cineva pentru susţinerea luptei anticorupţie şi a reformelor în România, atunci acela ar fi un personaj colectiv însumând reprezentanţii UE, ai FMI şi Băncii Mondiale. Reforma în ţara noastră, atâta câtă e, lor li se datorează. Lor şi crizei economice. Fără presiunile acestor instituţii europene şi fără ameninţarea crizei, nici Traian Băsescu, nici partidele care susţin Guvernul Boc nu şi-ar fi sacrificat mai bine de jumătate de electorat pe altarul reformei şi luptei anticorupţie. Dar, dacă-i vorba de sacrificii, atunci nu partidelor trebuie să le avem grija, ci oamenilor care suportă efectele unor reforme şi măsuri anticriză într-o Românie mioritică.