ACTUALITATE 17 noiembrie 2016

„Vreau să le redau încrederea oamenilor cu dizabilităţi”

de Iulia Drăghici | 1499 vizualizări

Scăpat din ghearele morţii, Marius Mocanu din Sfântu Gheorghe, care de 18 ani e imobilizat în scaunul rulant, luptă pentru cei aflaţi în nevoie

Expresia „viaţa bate filmul” am auzit-o în repetate rânduri, dar nu i-am înţeles pe deplin semnificaţia, până zilele trecute, când am ascultat povestea lui Marius Mocanu, un bărbat în vârstă de 38 de ani din Sfântu Gheorghe. De aproape 18 ani, acesta e imobilizat în scaunul rulant, din cauza unui accident „stupid”, după cum el însuşi îl caracterizează, în urma căruia şi-a rupt coloana. Din cauza complicaţiilor suferite, acum aproximativ 10 ani, acesta a trebuit să renunţe, prin amputare, la ambele membre inferioare.

După o comă de câteva ore şi două episoade în care inima a încetat să îi mai bată în timp ce se afla pe masa de operaţii, Marius a revenit de fiecare dată printre noi şi acum ne învaţă că în viaţă orice este posibil.

Peste câteva luni, covăsneanul îşi va susţine la Sibiu o lucrare de licenţă, pe ramura psihologiei, iar pe mai departe planurile sale prevăd un masterat în acelaşi domeniu. De asemenea, Marius Mocanu se pregăteşte să scrie un volum în care să includă toate experienţele sale de viaţă, numit „Condamnat la viaţă”. Dacă aş spune că „ambiţiile” acestuia nu se opresc aici poate că nu m-aţi crede, însă dragostea pentru viaţă îl face pe Marius să lupte pentru cel mai mare vis al său şi anume, acela de a construi un centru psihoactiv de recuperare posttraumatică, fizică, dar mai ales psihică, prin care să vină în ajutorul celor care trec prin experienţe similare.

„Am reuşit să îmi fac viaţa frumoasă. Am avut câteva piedici, pentru că aşa vreau să le numesc. Poate acum câţiva ani vedeam lucrurile altfel, ca pe nişte nenorociri. Acum le numesc lecţii, din care am învăţat de fiecare dată. A trebuit de multe ori să o iau de la zero. A trebuit să învăţ să trăiesc în scaun rulant, apoi fără un picior, apoi fără ambele, să învăţ să merg pe proteze şi apoi când am învăţat să accept situaţia că trebuie să folosesc scaunul rulant şi că aşa sunt complet”. Aşa a început Marius Mocanu să îmi povestească despre viaţa lui, care pare desprinsă dintr-un roman dramatic.

De la 11 ani la orfelinat, alături de cei trei fraţi ai săiMarius Mocanu (2)

Pe când avea 11 ani, el, cei doi fraţi şi sora sa au fost preluaţi de un orfelinat din Târgu Secuiesc, pentru că părinţii nu au mai reuşit să îi întreţină, mama lor fiind grav bolnavă, iar tatăl, căzut în patima alcoolului. Marius a dovedit o voinţă uriaşă încă din adolescenţă, pentru că, în ciuda greutăţilor, a reuşit să termine liceul şi să îşi ia examenul de bacalaureat. Până la vârsta de 21 ani a muncit în diverse locuri, însă fără a fi pornit spre o carieră anume. În luna februarie a anului 1999, din cauza bolii, mama lui a decedat.

Şi-a rupt coloana în timp ce se scălda în Olt

Acum, povesteşte că în 25 iulie, respectiv la doar cinci luni după moartea mamei sale, el s-a născut pentru a doua oară. În ziua cu pricina, convins de un prieten, Marius s-a dus la râul Olt din Sfântu Gheorghe, la scăldat, aşa cum a făcut-o de multe ori înainte.

„Eram la ultima săritură, ne pregăteam să mergem în oraş. Am sărit şi deodată m-am trezit fără aer. Nu îmi dădeam seama ce se întâmplă, dar mă înţepenisem cu capul în nisip. (...) După spusele prietenului, am stat sub apă vreo două minute jumătate. (...) Nu ştiu ce s-a întâmplat. Cert e că după ce am ieşit singur la mal şi am tras prima gură de aer am început să simt dureri foarte groaznice. Eu bănuiam că mi-am rupt câteva coaste. Am încercat să mă ridic în picioare, dar simţeam că sunt cocoşat şi nu pot să mă îndrept. (...) Când m-a văzut, prietenul meu meu a intrat în şoc. Vreo 15 minute a durat până am reuşit să îl conving să îmi cheme o ambulanţă. (...) La un moment dat am simţit că leşin, însă nu mi-am pierdut conştienţa nicio clipă”, şi-a amintit Marius, precizând de asemenea că în loc să îl ajute, din cauza stării de şoc în care se afla, prietenul său mai degrabă i-a  agravat problema medicală.

Între timp, câţiva trecători au realizat gravitatea accidentului şi s-au mobilizat pentru a chema o ambulanţă. De la spitalul din Sfântu Gheorghe, Marius a fost trimis de urgenţă la un spital din Bucureşti.

Două săptămâni, timp în care a fost supus testelor şi analizelor, s-a decis că o operaţie ar putea să îi mai ofere şanse de recuperare, măcar parţiale. La o săptămână după operaţie, Marius a fost transferat la Iaşi, unde a stat o lună şi jumătate pentru recuperări. Revenit la Sfântu Gheorghe, tânărul a încercat să se adapteze la noul stil de viaţă, acela de a fi imobilizat în scaun rulant, însă problemele nu erau nici pe departe de a se fi terminat.

În 2002, respectiv 2007 i-au fost amputate picioarele

„Primele complicaţii au apărut după şapte luni de la operaţie, pentru că am făcut escare, adică răni în zona coapsei piciorului drept. Am tratat-o, dar după un an de zile am ajuns la Bucureşti la un control şi le-am arătat rana respectivă. Mi-au zis că nu e gravă, dar totuşi am decis să mă opereze ca să mi-o cureţe. După operaţie, a treia zi m-am ridicat. A fost prostia mea pentru că a fost prea devreme şi s-a deschis operaţia”, spune Marius, care îşi aminteşte că, în ciuda eforturilor medicilor, operaţia nu s-a mai închis nicicum. „Cea mai mică greutate a mea a fost de 28 de kilograme. Slăbisem groaznic. Medicul a luat legătura cu fratele meu şi le-a spus să vină să mă ia, cât mai sunt în viaţă”, ne-a spus acesta.

Ani întregi după acest episod, Marius s-a chinuit să întreţină operaţia care se încăpăţâna să rămână deschisă, pentru că mai apoi să afle că motivul pentru care organismul său nu răzbea să se vindece era o infecţie nosocomială, intraspitalicească, dobândită la operaţia de curăţare a escarei de la Bucureşti.

„După doi ani de la operaţia escarei am ajuns la spital în comă de septicemie. (...) Am rămas internat 10 luni de zile”, povesteşte Marius Mocanu.

De parcă toate acestea nu ar fi de ajuns, acesta îşi aminteşte că înainte de a intra în comă, a ajuns pe drumuri pentru că rudele i-au dat afară din casă, atât pe el, cât şi pe fratele său mai mic, iar singurul loc unde au găsit cazare a fost o casă din Prejmer, neracordată la curent electric. „Am avut parte de multe răutăţi de ultimă speţă. (...) La un moment dat eram în gară la Ilieni şi ne întrebam unde să mergem de acolo. Am rugat un prieten să mă găzduiască până găsesc o chirie. De aici am ajuns la spital, în comă”, spune acum Marius, care mai adaugă: „A durat şapte luni până m-am înzdrăvenit şi până când medicii şi-au făcut curaj să îmi taie piciorul infectat. Pe masa de operaţie mi s-a oprit inima timp de şapte minute. (...) Am stat patru zile la reanimare şi încă trei luni în spital”.

Cu sprijinul apropiaţilor, care au obţinut actele necesare, Marius Mocanu a obţinut o locuinţă socială în Sfântu Gheorghe, chiar înainte de a fi externat din spital, după cele peste trei luni de chin.

După 5 ani, în 2007, Marius a luat decizia de a renunţa pentru totdeauna, prin amputare şi la al doilea picior, cel stâng, pentru că în loc să îi fie un sprijin, ajunsese să îi fie, de fapt, o piedică pentru că începuse să se formeze o cangrenă. Chiar dacă în momentul respectiv nu îi punea în pericol viaţa, tânărul a decis, cu sânge rece, că e mai bine să renunţe şi la acest picior. „M-a măcinat destul gândul că nu o să mai am picioare, dar am luat decizia asta pentru că piciorul ajunsese să mă facă să mă simt legat de casă, în lanţuri, pentru că nu mai puteam să fac nimic”, ne-a mărturisit Marius.

2012, an de cumpănă

Privind în retrospectivă, covăsneanul îşi aminteşte că anul 2012 a fost cel în care a făcut un bilanţ al existenţei sale şi a decis că trebuie să continue să lupte, atât pentru el, cât şi pentru cei din jur.

„În 2012 a fost un prag, un bilanţ în care am zis că trebuie să fac ceva cu mine şi cu viaţa mea, ca să rămână ceva în urma mea. (...) Mi-a plăcut dintotdeauna psihologia. (...) În 2013 am început facultatea la Sibiu. Am aflat de proiectul pilot „Educaţie Universală pentru Persoanele cu Dizabilităţi”. Am prins trei luni negarantat locul la buget, o bursă lunară de 500 de lei, plus laptop şi imprimantă. Aveam mari semne de întrebare şi atunci. Aveam 35 de ani şi 14 ani de când avusesem accidentul. (...) Am început cu sociologia şi fără efort am fost integralist. Abia atunci mi-am dat seama că încă mai sunt în stare să fac ceva frumos şi util. Aşa că în anul II m-am transferat la psihologie pentru că am vrut să ajut pe oricine, nu numai pe cei în situaţii similare mie”, a spus Marius.

În 2014, inima i s-a oprit pentru a doua oară pe masa de operaţie

După ce şi-a găsit locul în viaţă şi a început să se îndrepte spre visul său, viaţa i-a pregătit o nouă „lovitură”, prin alte complicaţii la starea sa de sănătate. În 2014, în urma altei intervenţii chirurgicale, inima lui Marius s-a oprit din nou. „Am fost „dincolo”. Vocea fratelui meu m-a adus înapoi”, a precizat acesta.

Dar nici măcar atunci şi nici acum Marius nu a încetat să viseze şi să lupte pentru a se realiza în viaţă.

Planuri şi vise care prind contur

Revenind la prezent, Marius ne învaţă că viaţa merită trăită indiferent ce s-ar întâmpla. Acum el îşi doreşte o căsuţă a lui şi o maşină. În plus, vrea să îşi cuprindă memoriile într-un volum autobiografic, dar şi să le redea demnitatea, omenia şi sufletul celor care se găsesc în momente de cumpănă, aşa cum s-a găsit şi el la un moment dat.

„Vreau să îmi fac un împrumut în bancă, să îmi cumpăr garsoniera în care stau acum şi să o schimb cu una care să fie la parter, dar şi să îmi cumpăr o maşină, pentru că anul trecut mi-am luat permisul. Acum lucrez la licenţă, termin neapărat masterul, încă doi ani de specializare, ca să fiu cu adevărat psiholog. Visul meu cel mai mare o să fie să înfiinţez un centru de recuperare psihoactiv, unde să fac în primul rând recuperare psihologică, dar şi fizică. Vreau să lucrez cu oamenii cu dizabilităţi pe partea psihică pentru că vreau să le redau încrederea de sine, să le redau demintatea, omenia şi sufletul, vreau să le pun o „oglindă” în faţă şi vadă ei înşişi că sunt oameni cu potenţial uriaş. Vreau ca şi alţi oameni să se bucure de viaţă, aşa cum am ajuns şi eu acum, să mă bucur de viaţă”, ne-a spus acesta.

Până la urmă, ce contează cu adevărat în viaţă?

Marius Mocanu poate să fie un exemplu pentru fiecare dintre noi. A luptat cu fiecare părticică a sufletului să ajungă unde e astăzi. Când l-am întrebat acum, după ce a trecut prin tot ce a trecut, ce contează cu adevărat în viaţă, acesta a răspuns fără ezitare: sufletul, oamenii cu care te înconjori şi voinţa de a face ceva pentru tine, dar şi pentru cei din jur.

„Contează foarte mult ce ai în inimă, în interiorul tău. Mai contează şi să deschizi bine ochii, să analizezi oamenii din jurul tău şi să îi selectezi. (...) În plus, trebuie să ajuţi atunci când ai cum, cu ce şi când eşti suficient de puternic. Dacă nu eşti puternic nu încerca să ajuţi, fiindcă îi faci rău şi persoanei de lângă tine, dar şi ţie însuţi. (...) Eu am învăţat că dacă eu însumi nu fac ceva pentru mine, de ce să aştept să mă ajute altul? Nu aştepta nimic de la nimeni. Ceea ce poţi face, trebuie să faci!”, a concluzionat acesta.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.