Interviu cu Bodor László din Sfântu Gheorghe, director de Fundrasing și Comunicare la Hospice Casa Speranței

S-a născut și a crescut în Sfântu Gheorghe, apoi a terminat ASE la București, iar acum este director de fundrasing la unul dintre cele mai importante ONG-uri de profil din ţară – Hospice Casa Speranței. Bodor László ne-a povestit despre experiențele trăite ca voluntar, dar și despre cum a fost pentru el „ieșirea în lume” dintr-un mediu multicultural cum este Sfântu Gheorghe.

– Spune-ne câteva cuvinte despre tine. Cine ești, câți ani ai, unde ai terminat școala?

– Mă numesc Bodor László, m-am născut și am copilărit la Sfântu Gheorghe. După ce am absolvit Liceul Székely Mikó am plecat la București pentru a urma cursurile Academiei de Studii Economice iar după absolvirea facultății am rămas acolo. Anul trecut am împlinit 34 de ani.

– Ești director de Fundraising și Comunicare la Hospice Casa Speranței. Cum ai ajuns acolo?

– În spatele a cum am ajuns să fiu Director de Fundraising și Comunicare la Hospice este o întreagă poveste. În 2010 lucram deja de 6 ani la o companie multinațională unde îmi era foarte bine: mă dezvoltam frumos, câștigam foarte bine, lucram și mă înțelegeam bine cu colegii. În acel an am început să am mai mult timp liber decât înainte și am hotărât să fac voluntariat. Am căutat în mod expres o organizație care să ofere îngrijire bolnavilor incurabili și așa am ajuns la Hospice. Mi s-a părut foarte frumos că această organizație și-a propus să fie alături de pacienții care se luptă cu un diagnostic necruțător crezând cu tărie că orice pacient cu o boală incurabilă din România are dreptul să trăiască cu demnitate fiecare clipă de viață.

M-am integrat repede în echipă și în scurt timp am devenit unul dintre cei mai activi voluntari ai fundației. Am cunoscut mulți oameni frumoși și mi-am făcut noi prieteni la o vârstă la care se spune că este mai greu să-ți faci prieteni (atunci aveam 30 de ani). Pot spune că voluntariatul la Hospice a reprezentat un punct de cotitură în viața mea. M-a ajutat să mă cunosc mai bine, a scos la iveală trăsături umane pe care le aveam și înainte însă nu am avut ocazia să le conștientizez și cel mai important m-a ajutat să-mi dau seama că eu personal pot face cea mai mare diferență în zona socială și nu în cea de business, așa cum crezusem inițial.

În 2013 am aplicat la programul Voluntar de Profesie al Fundației Vodafone care mi-a oferit șansa să lucrez la Hospice timp de 6 luni cu normă întreagă, implementând proiectul cu care am aplicat la program. Pe parcursul acestei perioade (octombrie 2013 – martie 2014) am avut oportunitatea să cunosc mult mai bine organizația și să văd cum este să mă dedic cu normă întreagă cauzei pe care am susținut-o timp de 3 ani ca voluntar.

Cu cât se apropia mai mult sfârșitul programului îmi dădeam seama din ce în ce mai mult de faptul că îmi va fi greu să plec și să mă detașez. Mă atașasem prea mult de organizație și de cauză. La momentul respectiv era vacantă poziția de Director de Fundraising și Comunicare și am hotărât să aplic. Așa am rămas în continuare la Hospice.

– Ce înseamnă pentru tine acest loc de muncă?

– Pentru mine a fi Director de Fundraising și Comunicare la Hospice este mult mai mult decât a avea un simplu job. Faptul că prin munca pe care o fac pot ajuta oameni care se află în cea mai grea perioadă din viața lor este o motivație extraordinară. Nu ascund faptul că provocările sunt foarte mari. Să coordonez o echipă de 15 persoane, o parte din ei fiind la Brașov, o parte la București, având în responsabilitate atât partea de fundraising cât și cea de comunicare nu este tocmai ușor. Însă consider că mi-am găsit drumul, când mă trezesc dimineața sunt plin de energie și mă duc cu plăcere la birou, pe scurt îmi place foarte mult ceea ce fac.

– Ești din Sfântu Gheorghe. Cât de mult te-a avantajat sau dezavantajat faptul că ai crescut într-un mediu multicultural şi într-un oraș relativ mic?

– Eu cred cu tărie că faptul că am crescut într-un mediu multicultural și că fac parte dintr-o minoritate etnică mai degrabă m-a avantajat. Niciodată nu am simțit că acest lucru ar fi fost un dezavantaj, nici măcar la București. Tot timpul am fost bine primit ca maghiar, am vorbit despre asta cu deschidere și nu am avut probleme. Faptul că vorbesc de mic două limbi nu poate fi decât un avantaj din punctul meu de vedere. Consider că acest context m-a ajutat să fiu un om mult mai tolerant și sunt recunoscător pentru acest lucru. Legat de oraș, consider că Sfântu Gheorghe este un oraș frumos, liniștit, potrivit pentru o viață de familie armonioasă. Mie îmi plac orașele mari și în speță capitalele, aşa că nu m-a oprit nimic ca după absolvirea liceului să mă mut la București. Mă întorc însă de fiecare dată cu plăcere aici și cred încă în zicala „Nicăieri nu este mai bine ca acasă.“

– Cum vezi voluntariatul din Sfântu Gheorghe, ce crezi că îi motivează pe tineri să facă muncă de voluntariat, și cam unde crezi că se află orașul în comparație cu alte orașe din țară?

– Din păcate, de câțiva ani ajung destul de rar acasă la Sfântu Gheorghe și timpul scurt petrecut acasă se rezumă la a sta cu familia și la a mă întâlni cu câțiva prieteni dragi care au rămas acasă. De aceea, nu știu prea multe despre activitatea de voluntariat de la Sfântu Gheorghe. În ceea ce privește motivația tinerilor, în general, să facă voluntariat, cred că este vorba despre dorința de a ajuta oameni care din diverse motive au nevoie de ajutor, faptul că vor să cunoască alți tineri și să-și facă noi prieteni și de ce nu dorința de a învăța lucruri noi.

– La Hospice vrând nevrând ești înconjurat de persoane cu boli în faze terminale. Cum sau de unde găsești puterea de a trece peste acest lucru și de a rămâne optimist?

– De 22 de ani, Hospice Casa Speranței este alături de copiii și adulții din România care se luptă cu un diagnostic necruțător, acordând gratuit acestora servicii de îngrijire paliativă. Acest tip de îngrijire are scopul de a alina durerea, prezentă în trupul, mintea și sufletul oamenilor prinși în cursa cu o boală incurabilă. Hospice are în grijă atât pacienți cât și membrii familiilor acestora.

Într-adevăr, nu este ușor să vezi zi de zi pacienți care se luptă cu o boală incurabilă. Este în același timp și o motivație puternică de a lucra aici, știind că acești oameni găsesc la noi speranța și șansa de a sta drepți în fața bolii. Noi credem cu tărie că îngrijirea paliativă este un drept al omului iar viziunea noastră este ca în România toți pacienții cu boli incurabile să beneficieze de servicii adecvate de îngrijire paliativă, la momentul potrivit, pentru a trăi cu demnitate fiecare clipă, alături de cei dragi. Din păcate, în prezent, mai puțin de 6% dintre cei care au nevoie de acest tip de îngrijire pot beneficia de ea la momentul potrivit. Faptul că putem contribui la creșterea acestui procent este de asemenea o motivație puternică.

– Care e cea mai mare satisfacție pentru tine în materie de voluntariat? 

– Pentru mine personal cea mai mare satisfacție ca voluntar a fost faptul că puteam să ajut oameni care într-adevăr aveau nevoie de ajutor. Ca voluntar am făcut lucruri dintre cele mai simple însă ele au fost tot timpul apreciate și asta îmi dădea încredere că ceea ce făceam era important și avea un impact cât de mic supra pacienților îngrijiți de Hospice.

– De ce crezi că e bine ca tinerii să fie voluntari? Dar cei de vârstă mijlocie sau mai în vârstă?

– Cred că voluntariatul nu are vârstă. Am cunoscut voluntari de toate vârstele deși este adevărat că în România cei mai mulți dintre voluntari sunt tineri. Eu la rândul meu am început voluntariatul la o vârstă mai atipică, la 30 de ani. Cred că voluntariatul la orice vârstă înseamnă oportunitatea de a ajuta, de a schimba vieți și destine, de a cunoaște oameni frumoși și de a învăța lucruri noi. În cazul meu, consider că fiecare efort pe care l-am făcut ca voluntar a fost răsplătit pe deplin, prin faptul că prin voluntariat am reușit să mă cunosc mai bine, mi-am făcut prieteni noi și poate cel mai important, mi-am descoperit vocația.

– Cum vezi fundraising-ul din România, Covasna sau Brașov? Sunt oamenii mai deschiși, sau există o reticență în ceea ce privește susținerea anumitelor proiecte?

– Când vine vorba de fundraising-ul din România privesc lucrurile cu foarte mult optimism. Eu cred că românii sunt din ce în ce mai deschiși să se implice în proiectele sectorului non-profit și că de fapt succesul fundraising-ului stă mai degrabă în mâna noastră, a celor care lucrăm în acest sector. Profesionalismul cu care îi abordăm pe potențialii donatori persoane fizice și companii, pasiunea cu care le vorbim despre cauza pe care o reprezentăm, capacitatea de a-i ține implicați pe termen lung și resursele pe care le investim sunt definitorii în activitatea de fundraising.

– Ce planuri ai pentru viitorul apropiat și mai depărtat?

– Sunt doar 8 luni de când am preluat job-ul de Director de Fundraising și Comunicare și consider că mai am foarte multe lucruri de făcut, atât în zona de fundraising cât și în zona de comunicare. Cred că la Hospice, dincolo de atașamentul față de cauză, care pentru mine este esențial, există o oportunitate extraordinară și în ceea ce privește dezvoltarea profesională. De aceea planurile mele viitoare țin deocamdată de Hospice. Sunt o persoană optimistă, privesc spre viitor cu multă încredere și deschidere. Sunt convins că urmează să vină multe lucruri frumoase în viața mea, pe toate planurile.