ACTUALITATE 21 aprilie 2016

Un „italiano vero“ la Sfântu Gheorghe

de Sever Ioan Miu | 254 vizualizări

Guido Lussana, bas-bariton în Italia, pensionar în România

A fost bas-bariton în corul radioteleviziunii italiene (RAI), apoi șofer și, cunoscând o unguroaică din România, a ajuns, în cele din urmă, să-și trăiască anii pensiei la Sfântu Gheorghe. Guido Lussana spune, glumind că, de 72 de ani, e „foarte italian“. Altfel spus, un „italiano vero“. Care vorbește cu pasiune și sinceritate atât despre viața de artist, cât și despre multele lucruri care îi plac și puținele care nu-i plac la Sfântu Gheorghe.

O familie săracă

M-a primit acasă, într-un bloc din zona Crângului. Ne-am înțeles puțin în italiană, ceva franceză, și, mai mult, în română, cu ajutorul lui Ana-Maria, fiica soției sale. Mi-a spus de la început că are o problemă cu conceptul de noroc, așa cum îl înțeleg unii. „Multora le place norocul. Mie îmi plac  oamenii care devin mari pentru că au fost buni, nu pentru că au avut noroc. Când mă nasc, dacă mă nasc fiul lui Rockefeller, e un noroc. Dacă am pornit din sărăcie și am devenit Rockefeller, atunci sunt bun“. Vorbește din experiență: „M-am născut la Bergamo, lângă Milano, într-o familie foarte săracă. Sunt al patrulea băiat al părinților mei. Când m-am născut, tata avea 39 de ani. Din cauza unor condiții în care a lucrat, a intrat în incapacitate de muncă. Am început viața cu greutăți“. Totuși, recunoaște că a avut și un pic de noroc: „Fiind ultimul fiu al unui pensionar, statul italian mi-a dat posibilitatea să studiez la Roma, unde am făcut școala medie trei ani, apoi cinci ani de liceu clasic“.

Carmina non dant panem

Când s-a întors la Bergamo, simțea în adâncul său dorința de a studia muzica. Nu era singurul din familie cu preocupări muzicale, părinții săi se cunoscuseră pe când cântau, ca amatori, în corul teatrului din localitate. Dar, după cum spuneau latinii, „carmina non dant panem“, poezia nu dă pâine, nu ține de foame. Un dicton ce se poate aplica și altor genuri de artă. Așa că Guido Lussana a trebuit să muncească pentru a frecventa și absolvi Conservatorul din Bergamo. A lucrat inclusiv ca reprezentant comercial al unei societăți care vindea hârtie igienică. După câțiva ani de Conservator, a câștigat un concurs pentru tinere talente și a cântat prin orașe mai mici. Și-a putut plăti, astfel, săptămânal, ore de canțonetă napolitană și operă. Apoi, la 28 de ani, a candidat la un concurs internațional pentru corul Radiodifuziunii Italiene din Milano, pentru un post de bas-bariton. Erau 46 de concurenți și un singur post, dar a luat concursul.

 

Cea mai frumoasă meserie din lume

A cântat pentru RAI în opere și simfonii. A făcut parte din cor, dar, cu permisiunea RAI, a evoluat și ca solist, pentru alte companii. Prin intermediul radioteleviziunii a ajuns și pe scena Scala din Milano și a cântat în lumea întreagă, din New York până în Cairo și de la Moscova până la Paris.  Spune că în turnee programul era fix, mecanic, cu ore de repetiții și concert: „a fost o mare experiență, dar în interior nu simți nimic“.

Regretă că organizarea sindicală și banii afectau actul artistic. „Arta este când totul vine din plăcere și din suflet, neinfluențat de aspecte financiare“, spune el, și adaugă: „Când văd, la Sfântu Gheorghe, fete și băieți cu instrumente muzicale, de la liceul de artă, îmi zic, în sinea mea: sper ca muzica să îi ajute, pentru că businessul nu te ajută, te ucide“.

De de altă parte, în ciuda neajunsurilor, i-a plăcut să fie bas-bariton în corul RAI:  „Am făcut, repet, nu pentru că am fost norocos, ci pentru că am vrut-o, cea mai frumoasă meserie din lume. Când te trezești de dimineață și te duci la serviciu să cânți, cum să nu fie frumos?“.italian 2 in 1

„Marea sinteză“ a căsătoriei

Când avea 50 de ani, RAI l-a anunțat că se fac restructurări și i-a oferit posibilitatea să lucreze în alt oraș. „Dar eu aveam o mamă la 84 de ani, doi frați muriseră în accident. Nu puteam s-o las, tocmai eu, singură“. Știa să conducă, așa că s-a angajat ca șofer la o firmă de curierat, lucrând până la 65 de ani. La 62 de ani, în 2006, a cunoscut-o pe pe Maria Magdalena, pentru care avea să vină în România. Ea lucra într-un restaurant din Bergamo, în care Guido s-a dus să guste ceva - „pentru un italian, a merge la restaurant e o cultură, se duce să guste ceva bun, nu să mănânce“. Pe lângă rafinamentul bucătăriei italiene, Guido gustase, până la 62 de ani, și viața de burlac, cu plusurile și minusurile ei. „Maria Magdalena face parte din istoria mea. Toată viața nu am fost însurat. Într-o zi, pentru că îmbătrâneam - dacă nu mori, îmbătrânești - am simțit nevoia ca atunci când mă întorc acasă, să am o persoană care să mă aștepte. Și am cunoscut-o pe ea“.

A urmat o relație încununată, în 2008, cu o căsătorie. „Este o teorie filozofică despre teză, antiteză și, la mijloc, sinteza. Așadar, teză (arată spre el), antiteză (arată spre soție), mare sinteză“. Adaugă că amândoi „suferă“ - din cauza diferențelor culturale, după cum îmi explică fiica ei. Dar, dacă au răbdare și înțelepciune, găsesc împreună o cale. Maria Magdalena este la origine unguoaică din Arad, dar locuise din anii ‘70 la Sfântu Gheorghe. Așa că, în fiecare an, cei doi veneau în vizită la noi. Până când în, 2010, s-au mutat cu totul.

Mentalitatea lui „lasă“

Guido are puține puține lucruri cu care nu e de acord în România, fiind contrare obiceiurilor sale. Unul este mentalitatea lui „merge și așa“, sau, cum zice el, „lasă“. „Merg la restaurant , comand un Martini cocktail. Vine și nu e Martini cocktail. Eu nu las așa și spun. Dacă eu merg să cumpăr un televizor, costă 2000 de lei. Ajung acasă și nu e programat. Spune-mi că e 2200, prefer să plătesc mai mult, dar nu-mi spune ‘lasă’!“. Un alt lucru cu care se împacă mai greu este bucătăria de la noi: „Sunt foarte italian și foarte mândru.  Pentru mine bucatăria e altceva, e o artă, ca muzica.  Când merg la restaurant nu vreau multă mâncare, ci puțină și de calitate“, spune Guido. Totuși, mănâncă, fără smântână, sarmalele în foi de viță preparate de soția sa, în timp ce pastele și le face singur.

„Benissimo“ la Sfântu Gheorghe

Pe de altă parte, se simte minunat aici: „dar eu la Sfântu trăiesc BENISSIMO (foarte bine - n.red.), scrie asta cu litere mari! Oameni sunt simpatici, nu sunt aroganți“. Spune că înțelege un pic de română, dacă oamenii din jurul lui o vorbesc astfel încât să înțeleagă și el. Pe de altă parte, de multe ori e rugat să vorbească în italiană. „Când beau o cafea la Șugaș, cei cu care mă întâlnesc mă întreabă: „primo“ (prima), „o secundo“ (sau a doua)? Pe stradă, mă salută o sută de persoane cu „buongiorno“. Zice că preferă clima de aici celei din Bergamo, cu temperaturi mai moderate, dar cu mai multă umiditate.

Un oraș pentru pensionari

Deși se simte foarte bine printre oamenii de aici, e un lucru care îl neliniștește: „La Sfantu Gheorghe, legăturile dintre oameni sunt încă frumoase. Românii sunt mult mai înaintați la capitolul tehnologie. Sunt pregătiți pentru tehnologie, dar nu sunt pregătiți psihologic pentru noua lume, care este foarte dură. Sfântu Gheorghe e un oraș frumos pentru pensionari, cu aer curat, liniște, e ușor să conduci mașina. Dar pentru un băiat care încearcă să înceapă o viață aici, e foarte greu, e dur. Și ăsta e singurul lucru care nu-mi place. Am văzut zilele astea 200 de copii, cu profesoarele lor, și mă întrebam, oare ziua de mâine ce le oferă?“

„Eram obișnuit cu vocea mea frumoasă“

Pentru că tot sunt Zilele Sfântu Gheorghe și mi l-am imaginat pe Guido cântând într-un cor, într-o biserică din oraș, îl întreb dacă a făcut acest lucru de când s-a mutat aici. „Nu. Ca să cânți - ascultă-mă, ți-o zic din inimă - trebuie să o faci cel puțin 4 ore pe zi. Altfel, mai bine nu cânți nimic. Dacă atunci când m-am lăsat de cor aș fi continuat să cânt, cântam și acum. Dacă vrei să alergi la maraton, trebuie să alergi 25-30 de kilometri pe zi. Sunt 36 mușchi pe care trebuie să-i pui în mișcare ca să cânți. Nu-i ca la jurnaliști, că poți să mai tragi un pui de somn“, îmi spune el, zâmbind. „Eram obișnuit cu vocea mea frumoasă, nu mai e cea de pe vremuri. Acum numai cu țiganii dacă mă mai duc să cânt“, adaugă, cu un râs sănătos, Guido Lussana.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.