S-a stins Marius Deac. A fost lângă noi decenii întregi. Am muncit, ne-am bucurat, am înjurat şi-am plâns împreună, aplecaţi pe pagini grele de oţel pline cu rânduri grele de plumb. A fost tipograf şi ziarist, a fost om de teatru şi-a mai fost ce-a vrut el să fie în America, într-o perioadă în care în ţara noastră era greu să trăieşti frumos. Înainte de toate, însă, a fost un om de o monumentală bunătate. Un ardelean calm, aşezat, sigur pe el, care nu se supăra niciodată şi pe care nu puteai să te superi.

A suferit mult când a rămas singur, îndurerat de pierderea soţiei care i-a fost alături o viaţă. Ne întâlneam o dată pe săptămână, la un ceai, o mână de „foşti”, nişte întârziaţi într-o lume în care gândurile sunt mai grele ca plumbul, iar ziariştii fac o meserie pe care tot mai puţini o înţeleg. O lume anapoda, rapace, în care omul de cultură şi de teatru Marius Deac se simţea stingher.

Sică, ne vei lipsi. Noi, încă trăitorii, vom continua să ne întâlnim la ceaiul de luni, dar dimineţile astea fără tine vor fi din ce în ce mai triste. A plecat demult Costică Niţu, a plecat de curând Titi Timaru, acum ai plecat tu; încep să se adune prietenii pe răboj. Ai plecat exact atunci când aveam mai multă nevoie de tine, dar tu ştii asta şi fără s-o spunem noi. Nu cred în viaţa de dincolo, dar dacă ea există, atunci ne vom revedea, cu siguranţă, la un ceai şi-o nevinovată bârfă despre mici caractere.

Sunt sigur că, acolo sus, Cineva îţi va fi alături şi te va ocroti. De-aici, de pe Pământ, noi te vom pomeni în toate gândurile, vorbele şi gesturile noastre bune. Până când? Până când om putea...