ACTUALITATE 20 iunie 2016

„Tinerii înseamnă mult mai mult decât Facebook-ul! Trebuie doar să ai curajul să stai de vorbă cu ei”

de Covasna Media | 605 vizualizări

Interviu cu Fazakas Misi, coordonatorul Teatrului Independent Osonó

Unul din punctele de atracție ale orașului Sfântu Gheorghe este diversitatea actului teatral și cea a programelor culturale. Reprezentând o orientare alternativă, încă din 1993, de la înființarea sa, Teatrul Independent Osonó atrage permanent atenția tinerilor și a specialiștilor din branșă.

Am stat de vorbă cu Fazakas Misi, coordonatorul unei inițiative teatrale independente care oferă spațiu de exprimare experiențelor de teatru contemporan ale tinerilor precum și derulează programe sociale prin care doresc să educe și să responsabilizeze tinerii.

În general, cei care simt că au ceva de lucru în societate au de înfruntat și cele mai mari obstacole. Independența se poate să fi adus trupei perioade financiare mai dificile, însă vocația le-a dăruit de multe ori surprize neașteptate și plăcute.

Funcționarea trupei este asigurată prin accesarea de proiecte de finanțare, prin sponsorizări, precum și prin veniturile aduse de stagiile de formare organizate. Sunt dedicați problemelor din țară și își strâng puteri din programele internaționale.

Atunci când a preluat coordonarea trupei Osonó, Fazakas Misi a avut un singur gând: să trateze probleme sociale. Năzuințele și viziunile nu s-au întrupat în poziția de conducere ci în timpul workshop-urilor iar mai apoi acestea au adus trupei adevărata faimă internațională.

– Expresia numerică a realizărilor împodobește fotografia de copertă a profilului lor de pe rețeaua de socializare, astfel ne-am interesat de sediul trupei.

– Nu avem sediu – spune, apoi după o scurtă pauză adaugă: deci nu pot spune nimic bun despre conducerea orașului. Eu am foarte multe rețineri în privința conducerii orașului Sfântu Gheorghe. Formulează sloganuri care nu ajung să fie concretizate.

Acum câțiva ani orașul s-a autodefinit capitală a tineretului în timp ce nu are strategie de tineret. Nu sunt formulate întrebări pentru a reflecta împreună la situația tinerilor din cartierele mărginașe. Afară există deja astfel de programe, dar la noi nu interesează pe nimeni. Majoritatea celor care pleacă la facultate, foarte probabil nu se vor întoarce.

Cu toate că sunt și aici tineri interesanți care vor rămâne acasă. O vreme am derulat acest tip de proiecte, dar anul trecut Consiliul Local a contribuit cu doar 3% la bugetul nostru anual. Anul acesta nu am mai depus proiecte la ei, nu are niciun rost. Acesta este motivul pentru care șapte luni din an Teatrul Independent Osonó este în turnee în străinătate sau desfășoară turnee de terapie pentru tineri.

– Cifrele și distincțiile pe care le aduceți permanent nu sunt destul de convingătoare pentru ca voi și proiectele voastre să fiți susținuți de conducerea orașului?

– Conflictul fundamental îl regăsim în faptul că eu am convingerea că pentru a-și păstra credibilitatea omul trebuie să rămână independent. Deci nu vom face fotografii de campanie pentru niciun partid. Noi dorim într-adevăr să lucrăm cu tinerii și să ne vedem de treabă. Acest lucru a fost observat în afara ţării. Pentru activitatea noastră din anul 2015 am primit un premiu foarte important, Premiul Charlemagne Pentru Tinerii Europeni. Din 330 de proiecte noi am fost selecționați câștigători naționali, de altfel, premiul individual a fost decernat Papei Francisc. Nu este numai meritul celor 133 de spectacole sau al celor 90 și ceva de întâlniri cu publicul, ci al faptului că avem programe pentru tineret foarte importante. Pentru noi este foarte important internaționalismul. A fost bine când am realizat spectacolul cu tinerii marocani sau când, împreună cu tineri români și maghiari, am realizat spectacolul documentarist „Cercul prietenilor neștiuți sau Picnic pe un covor japonez”. Pe cel din urmă îl jucăm în continuare foarte des în școli, în săli de clasă.

– Pe acesta din urmă l-ați dus și la Odorheiu Secuiesc. Ce reacții ați avut din partea publicului?

– Am început spectacolul la Sfântu Gheorghe, iar scopul inițial a fost să aducem elevii unei clase române într-o clasă maghiară. Acest subiect generează în continuare mari temeri, deși cred că tinerii, fie ei din Odorhei, Sfântu Gheorghe sau Cluj, sunt mult mai pregătiți pentru astfel de comunicări, proiecte decât își imaginează adulții. Înțelegi? Dacă Osonó nu și-ar putea păstra independența, nu ar putea desfășura un astfel de program pentru că inevitabil ar servi vreunui scop politic, iar acest lucru nu îl dorim sub niciun aspect.

Noi vrem doar să apropiem oamenii, indiferent de sex, religie sau naționalitate. Din această cauză, călăuziți de influența pe care eu am primit-o din 2006 iar trupa din 2007 de la comunitatea monastică din Taizé, pentru noi este foarte important să apropiem oamenii, să-i facem să comunice.

De aici deschiderea către teatrul forum.

Nu cred în formele teatrale unde finalul înseamnă că actorii ies pe o ușă iar spectatorii pe alta. Eu cred că menirea teatrului este de a apropia oamenii, de a iniția comunicarea și de a pune pe gânduri oamenii.

– Deci programele voastre sociale sunt o prelungire a teatrului?

– De fapt da, sub o altă formă. Nu spun că acestea pot fi realizate numai prin teatru, dar am convingerea că teatrul este un mijloc fantastic pentru declanșarea actului de comunicare și colaborare. Training-urile pe care le desfășurăm, fie la Budapesta, fie acasă, îmi întăresc în repetate rânduri convingerea că satisfacția este mai mare atunci când construim împreună decât atunci când distrugem.

O comunitate devine mai puternică atunci când începe să-și pună întrebări și are curajul de a reflecta colectiv asupra soluțiilor.

La Budapesta am ținut deja traininguri de acest fel, și mai la vest de noi proiecte asemănătoare se nasc fără nicio problemă. La noi este mai anevoios.

Cu cât venim mai înspre estul Europei, cu atât crește mai mult lipsa de deschidere, teama ce duce la mai puțină creativitate și la lipsa de întrebări.

Întâlnim foarte mulți oameni epuizați.

În acest sens am avut un proiect european: cum ne putem redobândi motivația și avea satisfacția muncii depuse. Să încercăm să ne gândim numai la profesorii de la care conducerile școlilor, părinții se așteaptă la organizarea de spectacole, programe însă cadrele didactice nu au o pregătire specializată în aceste domenii. Și toate culminează cu lipsa elementelor motivante din societatea noastră.

Acum doi ani am demarat, împreună cu Școala Populară de Arte și Meserii, o formare în weekend-uri și în tabere de vară, care oferă reîncărcare cadrelor didactice. Astfel, poate profesorii vor reuși să ia parte mai activ, mai responsabil la construirea unei comunități durabile.

– În urmă cu 16 ani ați pornit, aici la Sfântu Gheorghe, singura secție de teatru acreditată în limba maghiară. Ce s-a întâmplat în ultimii ani?

– În urmă cu o săptămână a fost examenul de admitere, am avut 28 de candidați pe 14 locuri. Concurența este incredibil de mare. Acum șaisprezece ani cu greu am găsit câțiva elevi cu care să pornim clasa, chiar și în anii următori a trebuit să facem permanentă muncă de popularizare și convingere în rândul tinerilor.

Acum organizăm pregătiri gratuite tot anul, popularizăm prin toate mijloacele și s-au adăugat și rezultatele succeselor din anii trecuți.

Îmi amintesc deseori cuvintele actorului Nemes Levente, director al Teatrului Tamási Áron pe vremea când jucam la ei. Dacă ești minoritar ai o singură șansă: creează calitatea pe care majoritatea este obligată să o recunoască. Când văd elevii de la secția de teatru câștigând an de an premii la Olimpiadele de specialitate, îmi aduc mereu aminte de Levente.

Pe de altă parte, dacă te gândești că noi, trupă de teatru a minorității, am reprezentat România la Aachen cu cel mai bun proiect național pentru tineret din România, înseamnă că în continuare ne-am străduit să creăm lucru de calitate. În astfel de momente simt importanța acțiunii și din aceste motiv mă irită mereu, nu numai pe plan politic, dacă cineva din anturajul meu vorbește dar nu acționează.

– Ai preluat coordonarea Teatrului Independent Osonó în anul 1998. Ce viziune ai avut atunci și unde sunteți acum?

– Când am preluat conducerea trupei am imaginat un teatru care dezbate probleme ale prezentului. Acesta este unul din motivele pentru care nu am abordat nici atunci, nici acum dramele. Am realizat spectacole workshop, am formulat tematica în diferite tabere și i-am întrebat pe toți ce fel de probleme au în viață.

Atunci mi-am dat seama că noi, de fapt, nu punem întrebări tinerilor din preajmă. Generația adultă se teme de confruntare pentru că dacă am începe să abordăm cu seriozitate tinerii am fi nevoiți să înțelegem câte greșeli grave am comis în ultimii 10-20-50 de ani. Dar nu aici este problema, oamenii fac greșeli, ci faptul că investim foarte puțină energie în corectarea greșelilor.

În „Chipul din oglinda apei” tratăm șaptezeci de probleme formulate de tinerii înșiși. Ba mai mult, am proiectat și interviuri pentru a nu putea fi acuzați că sunt exagerări tip Osonó, pentru ca spectatorii să vadă că acesta este adevărul crud.

– Cum s-au desfășurat repetițiile pentru „Cercul prietenilor neștiuți sau Picnic pe un covor japonez”?

– Timp de o jumătate de an am stat doar de vorbă cu tineri români și maghiari. Primele săptămâni au fost catastrofale pentru că, după finalizarea câtorva proiecte în străinătate, am fost nevoit să recunosc că nu am formulat în cuvinte lucruri fundamentale, că educația noastră ne-a făcut intoleranți. De-abia apoi am început să discutăm.

Cea mai mare satisfacție în urma proiectului este faptul că, după trei luni, am reușit să râdem împreună, dar și unii de alții și s-au legat prietenii foarte frumoase. Sunt mândru că am și prieteni români foarte buni, împreună cu unul din ei am organizat o tabără de teatru pentru tineri români și maghiari.

Acolo au descoperit tinerii maghiari din Sfântu Gheorghe, care nu vorbiseră niciodată cu tineri români, că au aceleași probleme ca și românii. Am un prieten din Sibiu care atunci când mă sună la telefon, spune: Ce faci, bozgorule? Iar eu îi răspund: Ce faci, mămăligarule? și începem să râdem și este fantastic că am reușit să ajungem aici.

– Ce crezi, necesitatea a contribuit la nașterea teatrului alternativ, sau vice versa, spectacolele de teatru alternativ de calitate au dat naștere necesității? De ce are nevoie această formă de teatru pentru a avea public?

– Teatrul de stat este convenabil. Orice ai face îți primești subvenția după normative, este o sursă sigură. Impietează în schimb asupra creativității. România nu are fonduri pentru independenți, ca trupă independentă ești obligat să lupți pentru fiecare leu, trebuie să faci proiecte de finanțare. Astfel devii inventiv.

Acum lucrăm la un proiect prin care să ne scoatem spectacolele în cartierele mărginașe, în parcuri de joacă. Să vedem ce va ieși din asta. Vezi, nu avem nici măcar un sediu, trebuie să născocim fel de fel de lucruri. Cred cu tărie că nu trebuie să aștept ca spectatorul să vină să-mi vadă creația, ci că e mai bine să o creez tocmai în spațiul său de viață.

A fost extraordinar cum după spectacolul pe care l-am jucat pentru măturătorii de stradă, am reușit, împreună cu Prezsmer Boglárka, specialist în pedagogia teatrului, să facem și o activitate de aprofundare. Oamenii aceia nu văzuseră niciodată o piesă de teatru, iar în final a fost plăcut să vedem cum interacționează și procesează cele văzute.

– Cu câți tineri este în legătură Teatrul Independent Osonó?

– Am trei colaboratori adulți și în jur de zece adolescenți care activează în spectacolele Osonó și la proiectele noastre. Secția de teatru are 25-30 de elevi pe care îi atragem în proiectele europene. Sensul în care îi educăm noi este de a observa cât mai multe, de a veni în contact cu cât mai mulți oameni pentru a descoperi că lumea înseamnă mai mult decât cuprindem cu mintea de aici, din Sfântu Gheorghe. Pe lângă aceștia, în cele trei-patru tabere organizate în fiecare vară întâlnim de asemenea mulți tineri.

– Ai amintit de pelerinajele la Taizé unde aveți ocazia de a vă întâlni cu tineri din întreaga lume. Cu ei aveți proiecte?

– Anul trecut în cadrul săptămânii de sărbătoare am avut activități de atelier. Cu prima ocazie, acum trei ani, au fost treizeci de persoane din optsprezece țări, apoi cercul a început să se lărgească, am avut chiar și 180 de participanți la activități. A fost o experiență fantastică pentru întregul grup.

– Cum ar trebui să ne imaginăm aceste activități?

– La început, organizatorii au insistat să vorbim despre proiectele noastre sociale, să apropiem tinerii din Ardeal de cei veniți din alte țări. Am și vorbit puțin despre astea, dar noi înclinăm spre exercițiu. Și atunci ne-am spus, în ordine, hai să alcătuim exerciții care funcționează la un public mai numeros. Am avut jocuri de consolidare a grupului la finalul cărora mulțimea de oameni aplauda împreună.

Mai apoi am pledat pentru momentul de liniștire, pentru a putea încheia ideile, pentru a reflecta asupra celor petrecute. Pentru că esența spectacolelor noastre este modul în care putem călăuzi privitorul spre a-și găsi liniștea interioară. După care pot apărea și întrebările.

Dacă omul ajunge până la acest moment, începe deja să-și deslușească propria viață. Niciodată nu am fi crezut că va funcționa cu 180 de persoane, dar așa a fost. Când ne-am despărțit de frații călugări, am convenit că oricând ne vom întoarce la Taizé, vom avea astfel de activități, ba mai mult, suntem în tratative pentru a ține spectacole și acolo.

– Cum de v-ați hotărât să mergeți la o întâlnire mondială ecumenică a tinerilor. Care este relația dintre teatrul tău și Dumnezeu, dintre teatrul tău și credință.

– În 2006, pe când eram în căutarea lui Dumnezeu, am auzit despre Taizé. Am mai găsit un loc în autocar și am plecat. Și, ca să vezi în ce măsură a acționat providența divină. Eram după câțiva ani foarte bulversați și nu tânjeam decât la liniște. Când am sosit, cineva ne-a întrebat dacă vrem să mergem în grupul de liniștire. Deoarece aceasta înseamnă o săptămână întreagă de liniștire, nu mi-a fost recomandat. Mi-au spus că, probabil nu aș fi cea mai potrivită companie pentru mine însumi. În schimb, eu simțeam că nu întâmplător am ajuns acolo, nu întâmplător am auzit întrebarea.

Acolo, la prima vizită, mi s-a conturat întreg scenariul unui dintre spectacolele noastre. Când am pășit prima dată în Biserica Reconcilierii, unde șase mii de persoane priveam împreună lumânările arzând, am izbucnit în plâns. Am simțit că trebuie să mă întorc acolo și trebuie să aduc tineri cu mine.

Dacă se vor afla în această ambianță, poate vor înțelege mai bine lumea. Dacă acei tineri ale căror țări poate sunt în război găsesc resursele pentru ca acolo, la Taizé, să cânte, să se roage și să spele vase împreună, atunci poate acesta este locul de unde trebuie să începem rezolvarea problemelor. Este posibil ca politica să genereze probleme care îi fac pe adulți recalcitranți, dar în tineri mai merită investit.

– Ești idealist?

– Poate că da, dar din ceea ce am văzut la Taizé, am început să am mare încredere în tineri. Și în anturajul meu toată lumea îi descalifică, nu știu altceva decât Facebook și nu vor face nimic în viață, eu însă văd puternice raze de speranță care mă împiedică să mă opresc.

Puteam să o fac la spectacolul româno-maghiar și să mă tângui că nici tinerii maghiari nici cei români nu cunosc istoria, când de fapt situația are și o latură pozitivă. Datorită faptului că probabil nu sunt interesați de istorie, nu au prejudecăți și sunt capabili de pașii de apropiere pe care generațiile anterioare nu i-au putut păși. Din numeroasele proiecte internaționale eu am învățat că trebuie să văd mai mult decât una din fețele monedei, că întotdeauna există o cale de ieșire.

Odată, în Thailanda, am avut un spectacol unde din cauza unei neînțelegeri nu am avut loc destul pentru decoruri. Acolo am înțeles cu câtă energie negativă ne încărcăm noi, europenii. Mi-a trebuit o oră jumătate să mă calmez și să încep cu adevărat să caut soluții. Atunci mi-am promis că voi învăța de la ei pentru că ei au rămas invariabil de calmi. Am găsit rezolvarea și am jucat opt spectacole cu sala plină. De atunci folosim cu mai mare flexibilitate decorurile.

Am avut o altă situație când a trebuit să jucăm într-o minusculă sală parohială, cu toate că transmisesem din timp dimensiunile decorurilor. Dar atunci când ai în față 20 de maghiari care te întreabă dacă așa este în ordine, atunci răspunzi că vom face tot posibilul să fie în ordine. Spectacolul a fost minunat.

– Sunt dese întâmplările cu tâlc?

– Desigur. Odată am fost jefuiți la Marseille, ne-au luat toate cele trei laptopuri pe care avem absolut toate documentele trupei Osonó. Într-o singură zi am adunat toate traducerile, grație ajutorului prietenilor noștri din toată lumea.

Noi suntem foarte motivați de întâlnirile cu oamenii pentru că teatrul înseamnă întâlnire. Auzim de multe ori că nu merită pentru că nu s-au adunat decât douăzeci de spectatori. Pentru noi și douăzeci de oameni sunt oameni, am jucat chiar și pentru două persoane la Vasvár. Înainte de masă am jucat în fața a o sută optzeci de tineri și ne-am gândit, dacă tot suntem acolo, să jucăm seara pentru adulți. Au venit două persoane.

Am jucat acest spectacol de aproape 450 de ori și dacă m-ai întreba despre cea mai memorabilă reprezentație, la unison cu colegul meu Mucha Oszkár, ne-am aminti de spectacolul cu doi spectatori. Acolo, atunci, s-a creat o vibrație atât de puternică încât am dus până la capăt și întâlnirea cu publicul.

– Ai afirmat că în pofida succeselor internaționale, simțiți obligația de a juca regulat și în țară. Ce înțelegi prin acest lucru?

– De fapt, dacă am fi simțit altfel, am fi acceptat deja de mult invitația din Danemarca sau pe cea din Scoția, de a pleca definitiv. Am irosit ani buni încercând să punem pe roate un centru pentru tineret în Sfântu Gheorghe. Atunci când am amintit acest lucru în Danemarca, reacția unui spectator a fost: este o idee fantastică și totuși statul nu vă sprijină?

De atunci am început să primim oferte concrete din străinătate.

Suntem doar cu un picior la Budapesta pentru proiectele internaționale, avem un picior acasă, care este cel puțin la fel de important pentru că și tânărul din cartierul Lenin are probleme și trebuie ajutat.

Și oamenii de aici au nevoie să simtă prin intermediul teatrului că nu sunt singuri. Credem că este foarte important să jucăm și în sate unde este foarte mare nevoie de asta. Trebuie să ne ocupăm de oameni.

Putem arunca o privire și asupra sistemului educațional, în ce măsură este sau nu centrat asupra elevului. În plus, formează mecanisme și reflexe inadecvate. Ești elev bun dacă redai conținuturile predate prin dictare. Cât de anti-creativ poate fi așa ceva, nu?

În familie, din cauza suprasolicitării părinților la locul de muncă, nu există comunicare. Sunt programe care pot îmbunătăți această situație, este teatrul care poate contribui.

M-ai întrebat care a fost viziunea mea, concepția mea la început de drum. Nu am prevăzut toate acestea dar marele nostru merit cred că este deschiderea de care am dat dovadă și faptul că nu am dat înapoi în fața provocărilor. Riscuri există mereu dar nu pot să mă plâng, lucrurile ne-au ieșit destul de bine.

După un spectacol, la întâlnirea cu publicul, în Mihăileni (Harghita), un spectator a formulat crezul nostru. Domnia sa și-a exprimat părerea referitor la o temă oarecare la care puștiul de 16 ani de lângă el l-a întrerupt și așa replicile s-au succedat, iar la urmă bărbatul zice: Frumos din partea noastră, băiete, că a trebuit să venim până aici să discutăm, ori nu puteam noi vorbi acasă despre asta? Astfel a exprimat esența activității noastre.

– Ești de părere că tinerii de azi au mai puține șanse de a fi pregătiți pentru viața adultă?

– Obișnuiesc să-i pregătesc pe elevii mei de la secția de teatru că atunci când vor absolvi vor fi amenințați cu formulări de genul: acum începe viața cu majuscule, dar îi îndemn să nu creadă, pentru că deja de la 14 ani sunt până la gât în viața cu majuscule. Mi se reproșează uneori că la traininguri nu facem scene de cabaret ci analizăm probleme ale actualității. Cred cu tărie că trebuie să afle problemele, pentru că nu prin eliminarea acestora din viețile lor îi voi proteja, ci prin ajutorul pe care îl ofer în procesarea lor.

Mai târziu oricum va trebuie să știe de unul singur cum să reacționeze iar noi îi putem da mijloacele. Va avea curajul să-și asume propriile probleme și astfel să facă primul pas în rezolvarea lor. În momentul de față, lumea noastră, a adulților, este în faza de ignorare a problemelor, nu ne asumăm trecutul comunist, nici ultimii 25 de ani, iar tinerii văd acest lucru. De aici alcoolismul, depresiile.

În ziua de azi avem posibilități extraordinare pentru a preveni răul. Nu trebuie desconsiderat internetul, facebook-ul, ci trebuie învățați să le folosească corect. Trupa noastră nu ar fi putut niciodată să realizeze atâtea proiecte internaționale fără aceste mijloace.

– Aveți feedback de la foștii elevi?

– Mulți dintre elevii mei sunt supărați pe mine pentru că sunt foarte sever, pentru că chiar trebuie să facă ceea ce le cer, pentru că trebuie să se pregătească de-adevăratelea. Au mereu fulgere în priviri dar mai apoi zâmbesc dacă le spun că eu de 16 ani rezist în fața acestor priviri și sunt deja imun. Știu că odată ajunși în anul doi sau trei de facultate, voi primi scrisoarea.

– Care este cea mai îndrăgită frază pe care ai primit-o într-o astfel de scrisoare?

– Foarte des suntem ținta unor atacuri. Eu eram tocmai într-o astfel de perioadă, când reflectam la problemele mele și atunci am primit o scrisoare de la un fost elev. Îmi scria că, deși noi doi nu am avut parte numai de zile cu soare și că nu am fost profesorul său preferat, acum a înțeles ce voiam de fapt și că este util ceea ce fac așa cum fac. A fost și acesta un semn care este important pentru mine ca și coordonator al trupei. Eu nu conduc trupa rațional, ci încerc să mă las mânat puțin pe vocea interioară și de voința lui Dumnezeu.

Interviu de Balogh Réka-Adrienne, uh.ro

 

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.