ACTUALITATE 3 februarie 2016

„Sfântu Gheorghe are cel mai bun teatru pentru a debuta”

de Mirela Cara | 776 vizualizări

Interviu cu noul actor al Teatrului „Andrei Mureşanu”, Florian-Mihai Nițu

Florian-Mihai Nițu este tânărul actor venit de curând în echipa Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, pe care publicul l-a putut vedea jucând până acum în spectacolul „Kean”, dar pe care îl va putea urmări și în premiera din 4 februarie „Tartuffe”, precum și în multe spectacole viitoare. Cu un spirit bogat și o profunzime remarcabilă, Mihai Nițu vorbește despre sine, teatru și meseria de actor cu deschiderea și dezinvoltura omului trecut prin viață, deși nu are decât 26 de ani, surprinzând totodată prin modestia cu care se comportă față de ceilalți. Este acel gen de modestie a omului care își cunoaște valoarea și știe că nu trebuie să epateze pentru a ieşi în evidenţă.

A început teatrul când era în clasa a IX-a într-un regim semiprofesionist, nu amatoricesc, la Fundația Sigma ART. Deși nu își proiectează aspirații înalte, visează să își facă într-o zi un teatru convins fiind că, pentru a lăsa ceva în urmă ca actor, nu e de ajuns să faci teatru sau film căci foarte puțini mai sunt cei care se mai uită la filme vechi. Deci, pentru a intra în eternitate trebuie să ai un teatru sau o școală de teatru sau film. În caz contrar, lumea te uită.

Pentru a-l cunoaște mai bine și a afla mai multe lucruri despre el, am purtat o discuție lungă și interesantă din care am extras câteva dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am dezbătut la un pahar de vorbă.

Florian-Mihai Nitu (3)

– Aș vrea să începem discuția banal, de la opțiunea ta pentru actorie. Cum a fost în cazul tău?

– Eu am fost foarte timid. Adică într-a VIII-a nu mergeam să cumpăr o pâine pentru că nu o cunoșteam pe doamna de la pâine și mi-era jenă să vorbesc cu o străină și să-i cer pâine. La modul ăsta de timid am fost. La mine nu a fost ca la alții să mă trimită părinții undeva. Am primit un flyer de la Fundația Sigma ART și i-am zis mamei că vreau acolo. Și m-am dus.

– Și nu ți-a fost greu fiind așa timid să te vezi vorbind și acționând în fața mai multor străini dintr-odată?

– Nu a fost greu pentru că oamenii ăștia la fundație au lucrat profesionist. Dar pot să spun totuși că acolo mi-am făcut armata. Acolo s-a dus încăpățânarea mea de Berbec, suferințe, drame. Nu a fost simplu deloc.

– Și totuși nu te-ai retras, deși nu era prea simplu.Florian-Mihai Nitu (2)-1

– Păi asta se numește vocație. Atunci când e greu și nu te lași.

– Dar conștientizai că ai vocație?

– Nu, dar nu mă lăsam. Devenise un soi de competiție cu mine însumi. Voiam să îmi demonstrez că pot și lucrurile au fost spectaculoase. În liceu am avut peste 240 de reprezentații, în țară și afară. Am jucat în Franța, am jucat în Germania. Din când în când mai venea Marcel Iureș și ne vorbea sau jucam la Teatrul Act. Și mai era ceva: plăteam ca să jucăm. În condițiile în care eu n-am părinți actori și nu aveam o situație materială excelentă, eu trebuia să dau 200 de lei pe lună. Ăștia erau enorm de mult pentru mine și nu îmi permiteam să pierd timpul. Prețuiam ce aveam. Alții mergeau la mare, își luau haine, jocuri, în timp ce eu strângeam din dinți și mergeam mai departe cu ce începusem. Nu îmi băteam joc, iar asta creează un comportament față de scenă.

– Totuși, cum de nu renunțai? Ce te împingea mai departe? Tindeai către ceva? Îțifixaseşi  niște aspirații?

– N-aș putea spune asta. Nici acum nu am aspirații de genul „Vreau să iau UNITER-ul” sau să fiu cel mai bun actor. Competiția este pur și simplu a mea cu mine, este o chestiune care ține de cunoaștere. Vreau să văd cât poate omul pe lumea asta. E o curiozitate care se manifestă sub forma unui experiment permanent. Am atins etapa asta, mai departe ce e?

– Dar spune-mi, te rog, ca om care a interpretat atât de multe personaje, nu te simți expus riscului de a te pierde pe tine? Mai știi care ești tu cu adevărat? La cine te întorci după ce ieși din personaj?

– De curând am înțeles ceva, tot prin domnul Iureș, în timp ce ascultam un interviu în care a fost întrebat ce contează pentru dumnealui după 30 de ani de carieră. Răspunsul a fost dintr-o suflare: Familia! Și atunci am înțeles un lucru, că teatrul e iluzie. Poate să producă realitate, poate să producă revelație, poate să producă emoție, cunoaştere, dar e ficțiune. Pentru că eu trăiesc două ore o viață comprimată și intensificată și, dacă nu îmi dau seama că atâta e, e ficțiune, mă duc acasă și pretind de la nevastă – pe care nu o am încă – să îmi dea evenimente. Sau fac tot felul de lucruri ca să simt senzații. Și, ca să eviți aceste lucruri, trebuie să înțelegi asta: teatrul e ficțiune.

– Dar care e scopul prezenței actorului pe scenă?

– Ca actor, ești acolo să dai, nu să iei. Sunt actori care fac psihoterapie, joacă pentru ei, dar este foarte important să știi că tu trebuie să dai, nu să iei.

– Și în acest caz admirația și aprecierea pe care o exprimă publicul prin aplauze nu are nicio  importanță pentru tine?

– Asta este o altă problemă. Uite, eu am învățat de la Kean, actorul din spectacolul pe care tocmai l-am jucat la Sfântu Gheorghe, că avea o problemă. El juca așteptând de la oameni iubirea lor pentru că și-a dedicat viața. Fals! Nu de-asta trebuie făcut. Trebuie făcut pentru că putem oferi niște concluzii pe anumite teme, lăsând libertatea omului de a judeca el însuși. Tu nu faci decât să oferi o altă perspectivă asupra unei teme.

– Mai devreme ai amintit ceva legat de nevoia unora de a fi cel mai bun actor. Aș vrea să te întreb: există cel mai bun actor? Și dacă da, poți fi cel mai bun actor raportat la ce?

– Actoria are o trăsătură esenţială: contează personalitatea.

– Și ce fel de personalitate îți trebuie ca să fii actor?

– Nu este o personalitate de un anumit fel. Îți trebuie libertatea de a-ți exprima personalitatea așa cum este. Dacă te uiți atent la regizori, de exemplu, fie ei naționali sau internaționali, de teatru sau film: au personalitate. E drept că unii regizori au personalitate, alții nu. Alții sunt doar corecți sau didactici. Însă abia ulterior apare discuția dacă îmi place sau nu îmi place. Mai întâi observ libertatea artistului de a se exprima în felul său.

Florian-Mihai Nitu (6)

– Interesant este faptul că munca de actor presupune, pe lângă talent, și abilitatea de a lucra în echipă. Dacă personalitatea ta este una prea puternică sau nu e compatibilă cu cea a regizorului ce poți face?

– Ar trebui să se spună Stop! Și n-ai cum, mai ales ca angajat. Și nu vorbesc aici despre mine în calitate de proaspăt angajat. Pentru că eu nu sunt un angajat clasic tocmai fiindcă directoarea teatrului nu impune o relație clasică de șef-subaltern. Suntem toți o familie și spunem lucrurile pe șleau, exprimând ceea ce nu ne convine. Și găsim o formulă, lăsăm unul de la altul până ajungem la un consens. Uite, eu alerg de doi ani de zile după Radu Afrim. Am fost la casting la Teatrul Național la el și, din 500 de oameni, rolul principal l-am luat eu. Trei zile am repetat după care nu s-a mai făcut spectacolul. Am venit aici și am intrat într-un spectacol de-al lui fără ca el să poată să ajungă la repetiții. Deci se tot amână întâlnirea mea cu el. Amândoi ne dorim foarte tare această întâlnire, dar s-ar putea când ne întâlnim la lucru să nu ne potrivim. Nu trebuie să fie toată lumea compatibilă cu toată lumea. Desigur, un actor ar trebui să fie carismatic și să aibă o anumită flexibilitate.

– Vorbind de goana ta după Afrim, te-ai apropiat ușor de o altă întrebare pe care voiam să ți-o adresez: de ce ai venit la Sfântu Gheorghe?

– Cred că teatrul din Sfântu Gheorghe este cel mai bun teatru pentru a debuta. Nu aș vrea să spun că este o rampă de lansare pentru că asta are în subsidiar ideea de a te folosi și nu e cazul. Am vrut să vin aici. Tocmai de aceea am și luat castingul pentru că am vrut. Este o echipă de actori foarte buni. Nu îi cunoșteam decât pe unii, din spectacole, dar văzând pozele din spectacole mi-am dat seama de niște lucruri. Plus că Anna chiar este o directoare de teatru. Știe cum să facă ce face.

– Și ai venit aici cu niște așteptări?

– Nu aș putea să vorbesc despre niște așteptări. Am venit să fac treabă. Asta e singura mea așteptare. Am venit să muncesc 12 ore pe zi.

E interesant că vorbești despre muncă în meseria de actor pentru că mulți au impresia că nu se muncește deloc în domeniul ăsta, că totul e o joacă.

– E foarte bine că asta cred oamenii. Așa și trebuie să se vadă. Nici nu trebuie să se vadă altceva. E o muncă permanentă. Personajele și textele merg cu tine. Nu te decuplezi niciodată. Ți se întâmplă ceva în viața reală și descoperi cum să spui o replică într-o piesă. Uite, eu la Sfântu trăiesc într-un apartament care are o canapea extensibilă, un dulap și o plită. Și atunci, eu când sunt aici, sunt ca în sesiune continuă. Eu vin o lună, lucrez zilnic, am repetiții în doi timpi, dimineață, cu pauză la prânz și seara, iar între timp văd filme, citesc, fac sport. Investesc în mine.

– În încheiere spune-mi, te rog, două vorbe despre impresia pe care ți-a lăsat-o orașul.

– E foarte frumos orașul și mă face să mă simt ca în străinătate. Am mai zis că mă simt ca în sesiune la o facultate din străinătate pentru că 70% din populație vorbește maghiară și eu nu înțeleg nimic, aud limba pe stradă și mă simt ca un turist. Îmi place de mor. E atât de frumos! Pare un oraș satelit al unui oraș mare din Germania.

 

 

 

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.