Interviu cu Marilena Profiroiu realizat de Dumitru Manolăchescu în seria „Oameni pentru comunitate”

Nu mi-a cerut nimeni să trec sub tăcere faptul că d-na Marilena Profiroiu va împlini 53 de ani pe 22 septembrie. S-a născut în Bodeşti, judeţul Neamţ, a făcut Liceul sanitar la Suceava dar nu s-a orientat spre Medicină, ci spre Facultatea de Drept. Aşa se face că în 1984, cu nota 10 la examenul de Stat, n-a reuşit să obţină o repartiţie mai bună decât Topliţa. Dar soarta e soartă, ea a decis ca la Topliţa să-şi cunoască viitorul soţ, devenind în scurtă vreme d-na Profiroiu. După care n-a mai fost nevoie decât să se mute în judeţul vecin, proaspătul soţ fiind născut chiar în oraşul staţiune Covasna. Au împreună o fată şi abia aşteaptă să devină bunici, ceea ce se va întâmpla destul de curând.

„Am vrut să mă fac avocat ca să-l reabilitez pe bunicul”

– Eu n-am cunoscut niciun copil care să spună „vreau să mă fac notar”. La tine cum a fost?

– La mine în familie mama şi-a dorit să fiu medic, iar eu voiam să mă fac avocat ca să-l reabilitez pe bunicul, un om la care am ţinut foarte mult.

– Ce făcuse bunicul tău ca să aibă nevoie de reabilitare?

– Bunicul fusese considerat legionar, cu toate că nu avusese nicio treabă cu legionarii, dar îl dăduseră afară din serviciu şi tot tacâmul care însoţea o asemenea acuzaţie. De-aceea mă hotărâsem să-l reabilitez făcându-mă avocat. Dar nu puteam să nu ţin cont de dorinţa mamei, aşa că am făcut Liceul sanitar la Suceava. Era o personalitate puternică, un fel de Vitoria Lipan, îşi pusese în cap să fac Medicina, dar eu am intrat la Drept, spre disperarea mamei. N-o să uit cum a venit la facultate, eram în anul I, să participe la şedinţa cu părinţii... A fost foarte dezamăgită când i-am spus că nu se ţineau şedinţe de-astea la facultate.

– Cum ai ajuns la Sfântu Gheorghe?

– Am primit repartiţie la Topliţa. Nu s-a putut mai mult chiar dacă luasem 10 la examenul de Stat, tocmai se făcuseră majorări de salarii în Justiţie pe seama reducerilor de personal, era o concurenţă acerbă. Acolo l-am cunoscut pe viitorul meu soţ, care se născuse în Covasna, aşa că în 1987 ne-am mutat la Sf. Gheorghe. Aici am lucrat la ICSAP, consilier juridic, până în 1990. După care am devenit director la Registrul Comerţului, care era o structură subordonată Camerei de Comerţ şi Industrie.

– Şi totuşi, de unde până unde notar?

– În 1996 Uniunea Notarilor Publici a organizat primul concurs de acest gen. M-am prezentat, am câştigat concursul şi m-am făcut notar la Baraolt. O să mă întrebi, acum, de ce notar, ce am eu cu profesia asta. Uite cum am gândit eu atunci şi gândesc şi acum: este o profesie liberală şi eşti propriul tău stăpân, cred că asta mi-a plăcut cel mai mult. Notarul este un fel de funcţionar public care activează în condiţii concurenţiale, are o delegare de autoritate publică.

– Ce înseamnă notarul în viaţa unei comunităţi? Îmi vin în minte nişte versuri de la un cântec binecunoscut: „Cu notaru-s mânios şi-mi face cartea pe dos”. Cum s-ar traduce?

– Notarul nu poate fi un avocat, serviciul lui se adresează ambelor părţi, cu corectitudine şi echilibru. De fapt, notarul n-are voie să fie supărat pe niciunul dintre cei care îi solicită serviciile pentru că ar contraveni regulilor. Indiferent dacă are în faţă un prieten sau un necunoscut, actul pe care îl instrumentează un notar trebuie să fie corect, să exprime voinţa părţilor şi să nu avantajeze, de pildă, prietenul în dauna necunoscutului. Notarul nu are voie să introducă în act clauze subtile, care să constituie un avantaj pentru una dintre părţi. Eu una detest situaţiile dezechilibrate. Folclorul, însă, e folclor, ca să fiu mai puţin aridă ţi-aş spune că a fost nevoie probabil de-o rimă la mânios...

De ce-a venit, de ce-a plecat din Consiliul municipal

– Dacă profesia de notar e una liberală, ce altă politică ar fi putut face Marilena Profiroiu... Nu-i o întrebare, te rog doar să mărturiseşti cum ai ajuns la liberali.

– Am simpatizat dintotdeauna cu liberalii, dar politică liberală militantă fac din 2009, când în disputa Tăriceanu – Băsescu am fost de partea lui Tăriceanu, chiar dacă aveam în preajmă un anturaj portocaliu.

– Nu te întreb ce nu ţi-a plăcut la Băsescu, pentru că ştiu răspunsul. Dar aş vrea să ştiu ce ţi-a plăcut la Tăriceanu.

– În acea perioadă Tăriceanu a fost pentru mine un model de liberal pur-sânge: echilibrat, cu ştaif, mereu elegant şi distins, familie veche, bună, i-a ţinut piept lui Băsescu... În momentul de faţă Tăriceanu s-a dat jos de pe piedestalul pe care îl urcasem nu doar eu, ci foarte mulţi oameni. Uneori am impresia că nu-şi mai dă seama ce face, parcă l-ar fi orbit cineva. Dacă avea o problemă cu Antonescu trebuia s-o rezolve altfel, nu trădând PNL şi apropiindu-se de tabăra cealaltă, de foştii aliaţi de stânga.

– Cum ţi se par ultimele evoluţii ale lui Crin Antonescu?

– Antonescu este un tip foarte inspirat din punct de vedere politic, are un discurs impecabil, a realizat cel mai bun scor al liberalilor în alegerile de după 1990. Este surprinzător în multe din acţiunile sale – ai văzut cum şi-a dat demisia de la şefia Senatului, n-am mai văzut aşa ceva în politica noastră în care toţi se agaţă de scaune. Cu toate că îi recunosc meritele, alianţa cu PC şi-apoi cu PSD, pe care a promovat-o cu atâta determinare, m-a dezamăgit.

– M-am bucurat când te-am văzut pe listele PNL la alegerile locale din 2012 şi m-am întristat când ţi-ai dat demisia din Consiliul Local Sf. Gheorghe. De ce una, de ce alta?

– În 2012 am zis că pentru a schimba ceva trebuie să te implici – zic şi-acum acelaşi lucru. Nu eram pe un loc eligibil pe lista PNL pentru Sf. Gheorghe, eram a treia, dar am avut surpriza ca dl. Cziprián Loránd să opteze pentru Consiliul Judeţean şi-aşa am devenit consilier local. Am fost preşedintele Comisiei juridice în Consiliu, era o muncă destul de complicată, ca să nu zic mai mult. De ce am renunţat? Nu prea mai făceam faţă. De la 1 ianuarie 2014 sunt şi vicepreşedinta Camerei Notarilor Publici, am şi biroul notarial, se adunaseră cam multe şi îmi era din ce în ce mai greu să le fac pe toate ca lumea. Şi-atunci, obligată de situaţie să aleg între activitatea publică şi cea profesională, am ales-o pe cea din urmă.

„Nu înţeleg atacurile asupra simbolurilor etnice”

– Cum vezi relaţiile interetnice după experienţa din Consiliul Local?

– În Consiliul Local Sf. Gheorghe atmosfera e în general corectă, cu unele excepţii care ţin de pasiuni strict politice, ori de nişte dezbateri pe steaguri, plăcuţe bilingve şi alte simboluri. N-am înţeles niciodată atacurile asupra simbolurilor etnice, şi de-o parte, şi de cealaltă. N-am nicio problemă cu steagul secuiesc, nu pot spune că e ilegal să-l arborezi unde vrei, dacă un vecin, un prieten se identifică cu acest simbol, atunci îl respect. Dar aştept ca şi ceilalţi să gândească la fel când e vorba de steagul meu. De-aceea, probabil, nu înţeleg de ce se dau jos atât de rapid drapelele tricolore româneşti, nu cred că rezistă mai mult de 24 de ore la sărbătorile noastre. E clar că e o falsă problemă, pentru că, acceptând ideea că facem parte dintr-o societate normală la cap, atunci simbolurile etnice n-ar trebuie să ne deranjeze. La fel şi cu limba, eu de pildă înţeleg destul de bine limba maghiară, în familia Profiroiu s-a vorbit şi în maghiară, înţeleg inclusiv termeni juridici, dar nu vorbesc în această limbă pentru că vorbesc prost şi mi-e jenă. De ce aş fi eu împotriva celor care vorbesc limba maghiară, sau de ce ar fi ei împotriva mea, ca vorbitor de limbă română? Sunt lucruri pe care nu le pot înţelege. Bilingvismul e de dorit, dar să nu fie impus cu forţa. Limba română e limba oficială a statului, e o îndatorire a tuturor s-o ştim şi s-o vorbim. În acelaşi timp, limba maghiară e folosită fără oprelişti, fără nicio problemă în administraţia locală şi instituţiile publice. Dar nu ni se poate porunci să o vorbim, nu poate fi o obligaţie.

– Ce ne-ar putea apropia – pe ei de noi, pe noi de ei?

– Politica în niciun caz, din păcate. Cred că ar trebui să nu abstractizăm şi mai ales să nu politizăm. Ar trebui să înţelegem şi unii, şi alţii că suntem vecini şi prieteni, că devenim rude, că avem atâtea în comun şi-atât de puţin timp să ni le spunem încât e păcat să-l pierdem certându-ne şi urându-ne pe nimicuri. Ţin minte că în 1990, când cu evenimentele de la Tg. Mureş, un coleg de-al meu de birou, maghiar, mi-a spus că dacă va fi cazul şi situaţia se va înrăutăţi mă ia cu tot cu familie la el acasă. M-a impresionat gestul lui, din fericire n-a fost nevoie.

– Te-ai simţit vreodată ameninţată pentru că eşti româncă?

– Nu, niciodată, nici măcar în martie 1990. Eu sunt convinsă că dacă eşti echilibrat şi îi respecţi pe cei de lângă tine, indiferent de ce etnie sunt, te vor respecta şi ei pe tine. Ca să răspund la ce m-ai întrebat mai înainte, cred că respectul reciproc sincer şi necondiţionat ne-ar putea apropia mai mult decât orice alianţe politice între lideri.

– Contează etnia în politica din Secuime?

– Cred că nu contează, dar contează mult ce guvern reprezintă prefectul şi ce politică fac el şi ceilalţi care i se subordonează reprezentând acel guvern. Altfel, principial vorbind, clasa politică reflectă starea naţiunii. Nu putem pretinde să avem o clasă politică elevată şi competentă când electoratul are şi el problemele lui...

Societatea civilă românească – dezbinată şi orgolioasă

– Cum ţi se pare societatea civilă românească din Covasna? Face ea ce trebuie pentru români?

– Părerea mea, chiar dacă n-o să placă multora, este că societatea civilă este dezbinată din cauza unor orgolii nejustificate. Pentru ca ea să devină unită şi, deci, de folos real românilor ar trebui să existe un dialog între organizaţiile şi asociaţiile care îi reprezintă. Dialog înseamnă să-l accepţi tu, tânăr înverşunat, pe bătrânul mai conservator, să ignori simpatiile şi antipatiile politice, să te străduieşti să comunici cu celălalt până descoperi interesul comun.

– Care ar fi interesul ăsta comun?

– În primul rând cel de identitate culturală, conservarea acestei identităţi, care ne-ar putea asigura o convieţuire echilibrată, un trai liniştit şi sigur în zonă.

– Ce viitor au românii în Secuime?

– Au viitorul pe care şi-l clădesc prin atitudine şi implicare, într-un mod echilibrat şi ferm. Când ne dorim ceva ar trebui să ne gândim, fiecare, cât de mult ne-am implicat, cât am făcut în interesul celorlalţi. Din păcate, noi trăim în bisericuţe şi grupuri, rareori formăm o entitate care să reuşească să comunice cu alte organizaţii sau cu populaţia majoritară în zonă. Trăim într-o Europă în care graniţele dispar, în care poţi circula şi merge oriunde în spaţiul comunitar, o Europă în care legislaţia se armonizează. Românii, ca şi maghiarii şi orice altă etnie, au un viitor în această zonă. Mi-e greu să-mi imaginez că ne vom întoarce înapoi şi nu vom merge pe calea deschisă spre o Europă unită. Societatea s-a maturizat, am evoluat, manipulările politicienilor pe teme interetnice nu prea mai ţin, va veni vremea când un discurs politic pe teme etnice va fi unul perdant, când politica se va face pe bază de rezultate palpabile, când vor conta traiul zilnic şi calitatea vieţii omului. Nu ştiu cât de aproape e acel timp, nu ştiu dacă va veni până la viitoarele alegeri, dar el se-apropie.

Acest interviu a fost realizat cu sprijinul Asociaţiei Pentru Comunitate