De vorbă cu campioana europeană de lupte Incze Kriszta

Sportiva Incze Kriszta, binecunoscută covăsnenilor, a devenit un motiv de mândrie pentru întreaga Românie pe 24 iunie 2016, când a cucerit aurul la București, la Campionatele Europene de lupte pentru juniori Under-20. Învingând-o în finală pe nemțoaica Luize Manzke, Incze a devenit prima campioană europeană a României din ultimii șase ani. Am vrut să știu mai multe despre luptătoarea CSM Sfântu Gheorghe, așa că am rugat-o să-mi acorde un interviu. Din care am aflat despre cum a lăsat pianul pentru lupte, despre primul accident și primele succese europene. Precum și despre ce a însemnat  pentru ea, o fată din Secuime, să poarte pe umeri, la ultima victorie de la Europene, drapelul României.

De la pian la lupte

Născută la Sfântu Gheorghe în 1996 și crescută de unchiul și de mătușa ei - despre care vorbește ca despre „mama” și „tata” - Incze Kriszta a început sportul de la 7 ani, pe când era în clasa I la școala de artă, la pian. S-a dus la Clubul Sportiv Școlar, cu o prietenă, care făcea lupte. „Am fost cu ea odată și mi-a plăcut, prima dată ca joacă, a fost OK. Apoi mereu ziceam „mami, pot să ies și eu în fața blocului“ - știam deja ceasul, mă uitam la cât trebuie să merg, mergeam la antrenament”. Ceea ce nu știa micuța Kriszta era că antrenorul, Hatos Péter, era prieten cu tatăl său adoptiv. 

De la șapte ani, Hatos Péter a rămas unul dintre antrenorii săi, alături de Kertész Dávid și de Mátéfi Árpád, antrenorul ei principal la CSM, unde sportiva activează din 2013. Mátéfi este unul dintre antrenorii cu care muncește cel mai mult în ultimul timp și la Lotul Național  de lupte, unde se pregătește cel mai des Incze.

Pe lângă munca directă cu antrenorii, pentru un sportiv este important și sprijinul părinților. Aflu că mama ei adoptivă nu a fost foarte încântată la început: „Ea nu voia să fac sport neapărat, se baza mai mult pe pian, că e mai feminin. Deja clasa V-a am început-o la gară, la „Ady Endre”, m-am lăsat de pian și am continuat sportul. Mama era foarte supărată că am lăsat pianul, dar am reușit mai multe rezultate în perioadă aceea. Mama e mândră, niciodată nu a zis că nu e, doar că e îngrijorată, e destul de periculos. Prima dată am venit acasă cu mână ruptă pe la 10-11 ani” (râde).

Roadele antrenamentelor

Kriszta a urcat pe podium peste 10 ori la mari competiții naționale, având în palmares, printre altele, 3 medalii de aur la juniori, precum și două medalii de argint și o medalie de aur la tineret. Consideră că roadele antrenamentelor au început să se vadă în 2013, când a ieșit vicecampioană europeană la Europenele de cadeți. „Atunci am arătat că am lucrat foarte mult și am vrut medalia și am reușit (...). În același an, la Mondialele de cadeți, am luat medalia de bronz și locul V la europenele de juniori. E o regulă, când ești ultimul an de cadeți deja ai dreptul să te duci la juniori. În 2014, am luat medalia de bronz la Europenele de juniori și locul V la Mondiale. Următorul an, la fel, bronz și locul V la Europenele de Tineret. Iar anul acesta am luat medalia de aur”, spune Incze.

Fizic, minte și inimă

Sunt curios cât de importante sunt pregătirea fizică, respectiv cea mentală pentru o sportivă ca Incze Kriszta. „Pregătirea fizică e foarte complexă, alergări, haltere, tehnică în lupte. Cam 70-80% e fizicul și restul, psihicul. Dacă mergi pe saltea cu psihicul că ‘o să câștig meciul ăsta, o să dau tot ca să-l câștig’, atunci e o altă motivație, intri pozitiv pe saltea. Dacă intri pe saltea gen ‘nu, e foarte greu meciul asta’, deja meciul e pe jumătate pierdut”, îmi spune ea. „La un campionat european, pe majoritatea adversarelor le cunoaștem de la alte concursuri, că ne-am mai luptat cu ele sau le-am văzut luptând cu altele, știm ce fac. Vorbim cu antrenorul înainte de meci: ‘ai grijă, te aperi la picioare, ai grijă, la aruncări, poţi să încerci aia, că merge’. Înainte de a mă culca, înainte cu o zi, mereu am în gând că știu că trebuie să lupt cu persoana respectivă și-mi fac așa o strategie în cap. Niciodată nu-mi iese cum vreau (râde) dar de obicei câștig. Dacă știu adversara, am mai luptat cu ea și am mai câștigat meciul, atunci foarte rar pierd de la persoana pe care am mai bătut-o” (interviul ne e întrerupt de o bătrână care vinde mici buchete de flori. Kriszta îi da banii pe buchet fără să îi ia florile).

„Așa a fost și cu rusoaica”, îmi spune Kriszta despre meciul cu Maria Kuznețova din semifinala Europenelor din 2016. „Am pierdut cu rusoaica aceasta la mondiale în Brazilia, pentru medalia de bronz, dar anul acesta ne-am mai întâlnit la un concurs în Italia. Acolo am câștigat foarte greu la 2-2, în ultimele secunde, dar în schimb la europene am câștigat cu 6-2. O dată a pierdut, după aceea a venit strâns, a doua oară am câștigat cu mult mai multe puncte”.

Cu gândul la Tokyo

Ce program zilnic are Incze Kriszta? „O zi obișnuită: înainte de opt mă trezesc de dimineață, pe la opt merg la masă,  dar nu de fiecare dată. Merg la antrenament la ora 11, aproximativ două ore, fac un duș, merg la masă, mă odihnesc câteva ore, poate dorm o oră-două, după care merg la următorul antrenament la ora 18, iar seara, odihnă. De obicei, cu o săptămână-două înainte de o competiție mare încerc să mă culc cât mai repede, pe la 22-23. Dar în rest, dacă mă pregătesc pentru competiție dar mai am o lună, două, când adorm, adorm”. În prezent, Incze Kriszta s-a întors după o binemeritată vacanță la antrenamentele de la Lot. Are deocamdată un program relativ ușor, dar se antrenează cu gândul să ia aurul la Mondiale. „Singura competiție pe care o să o am va fi peste două luni, Campionatul Mondial în Franța. Și în Franța plec ca să ies campioană. Campioană europeană am ieșit, după care vine campioană mondială, după care vin Jocurile Olimpice de la Tokyo, în 2020”, spune, hotărâtă, Kriszta.

Visul de a purta tricolorul

La ultimul succes, de la europenele de la tineret, Kriszta Incza, o fată din Secuime, a apărut în fotografii radiind de fericire, cu tricolorul pe umeri. După o ușoară ezitare, o întreb despre această întâmplare și îmi  răspunde: „Mă lupt pentru România. Sunt româncă, până la urmă, m-am născut în România. Da, m-am născut în Sfântu Gheorghe, unde toată lumea vorbește cât de cât ungurește, sau știe măcar câteva cuvinte”. Îmi povestește că a citit un comentariu, scris de un anonim pe site-ul unui ziar de limbă maghiară. Anonimul îi amintea greutățile pe care le-a avut Incze cu unii oficiali din sportul românesc și o întreba de ce nu profită de dubla cetățenie pentru a lupta pentru Ungaria. Chiar dacă nu a răspuns la comentariu, acesta deranjat-o. „În schimb, pe mine nu mă deranjează să mă lupt în culorile României, să mi se cânte imnul. Chiar toți colegii mei, antrenorii, toată lumea mi-a strigat și mi-a numărat ultimele secunde până să fiu campioană. Și, da, am alergat cu mândrie cu tricolorul pe saltele. Să alerg cu tricolorul a fost cel mai mare vis al meu”, îmi spune, cu bucurie și fermitate, Kriszta.