ACTUALITATE 7 iunie 2015

„Rezerva oamenilor presupune frica lor”

de Mirela Cara | 149 vizualizări

Interviu cu Ioana Crăciunescu, actrița care joacă în „Frica”, la Festivalului Internațional de Teatru „Atelier”

Înzestrată cu un suflet special, aflat într-o permanentă căutare de sine, dar mai ales canalizat către a-i transmite lumii frumosul și sensibilitatea artistică, Ioana Crăciunescu excelează atât ca actriță, cât și ca poetă. Deși în 1992 a plecat în Franța, unde și-a dezvoltat o carieră remarcabilă, actrița nu a uitat niciodată de România, țară în care revine cu regularitate, ceea ce o face să vorbească despre sine ca despre o „navetistă între două țări”.

Înainte de a pleca din țară, a jucat peste 50 de roluri la Teatrul Nottara, însă Ioana Crăciunescu a rămas în sufletul și amintirea multora dintre noi pentru rolul Anei din ecranizarea realizată în 1978 de regizorul Mircea Mureșan după romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu.

Pentru ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Teatru „Atelier”, a pregătit în mod expres spectacolul „Frica”, în regia lui Gerard Audax, care se bazează pe mai multe texte din opera lui Matei Vișniec, unde se vorbește despre frică. Alături de ea, actrița îl va avea pe contrabasistul Pedro Negrescu, care are o carieră uriașă ca regizor muzical, dirijor de muzică clasică și muzician de jazz.

În încercarea de a afla cât mai multe despre spectacolul care se joacă diseară la Di Stefano – Park de la ora 21:30, am stat de vorbă cu Ioana Crăciunescu de la care am aflat o mulțime de lucruri interesante.

– Printre altele, am aflat despre dumneavoastră că trăiți foarte mult în imaginație și că realitatea vă deprimă. Nu voi insista asupra realității. Mă interesează mult mai mult să-mi spuneți cum e acolo, în imaginar.

– Refugiul în imaginar vine din faptul că refuzi realitatea – și refuzi realitatea pentru că ea nu corespunde unor sensibilități, idealuri și unei structuri psiho-somatice. Genetic, probabil că unii suntem născuți mai realiști și unii, mai fragili și mai zburători. Ador foarte mult cuvintele acelea din limba română: este cu capul în nori. Mie tot timpul mi s-a spus că sunt cu capul în nori. În același timp, dintre toți cei pe care îi cunosc eu cu picioarele pe pământ, niciunul nu a reușit să facă ce am făcut eu.

– Dar un artist nu cumva are obligația de a trăi puțin cu capul în nori?

– Ba da. Dar nu poate face asta pentru că-și propune, ci numai pentru că are ceea ce se numește desprindere, posibilitatea de a trece într-un alt stadiu, într-o altă etapă, are o altă viziune asupra lumii. De pildă eu, de când eram foarte mică, aveam o viziune despre lume foarte robustă, foarte puternică, și o urmez și astăzi. Este o viziune centrată pe universalitate și mai puțin bazată pe imediat, pe acum, pe aici.

– Dar, mai concret, dacă nu e bazată pe aceste elemente, atunci pe ce se bazează viziunea despre care vorbiți?

– Păi tocmai asta e frumos: că nu are bază. Este fluctuantă. Vine și dispare pentru că, în același timp, viața te obligă să trăieşti într-un ritm realist, obligat fiind de familie, societate, meserie, funcții, bani, sănătate, lucruri pe care vrei să le faci și așa mai departe. De aceea fuga mea în ireal este o fugă foarte constructivă. Dacă stau să analizez, cred că foarte puțini oameni realiști, în afară de cei din domeniul bancar, financiar comercial, au reușit cât am reușit eu să realizez în ireal. Cred că pot să număr peste o sută de roluri, dintre care multe sunt în Franța, pe care nimeni de aici poate nu le știe, multe scenarii, multe poeme.

ioana_craciunescu

– Când ați decis să vă îndreptați spre Franța, ați făcut o schimbare foarte importantă în viața dumneavoastră. V-a fost vreodată frică de schimbare?

– Eu îmi iubesc enorm țara, cultura, oamenii ei de excepție, iubesc foarte mult oamenii simpli, pe cei care trudesc din greu... detest majoritar politicienii care sunt aduși numai pentru ei. În condițiile din anii ’90-’91, eu am văzut punându-se la putere oameni despre care știam ce au făcut în vechiul regim și atunci a fost ceea ce se numește groaza că mă voi îngropa fără să cunosc lumea, fără să înțeleg nimic și că voi fi ținută iarăși sub un clopot de minciună.

– V-ați temut oare și de faptul că nu veți putea să vă împliniți menirea? Ați afirmat la un moment dat că dumneavoastră aveți ca menire să luați apa din fântână și să o duceți acolo unde este uscăciune.

– Fără discuție că lucrurile pe care le învăț încerc să le aduc. Cine le ia, le ia. Cine nu le ia, nu le ia. Nu e un bagaj pe care îl pun în cârca cuiva obligatoriu, este doar o posibilitate.

– Atunci dați-mi voie să vă întreb: ce ne-ați adus nouă la „Atelier” anul acesta prin spectacolul „Frica”?

– Acesta nu este un spectacol pe care-l joc mereu la fel. L-am jucat mult în Franța, în Belgia, în Canada, dar nu este un spectacol care să fie făcut într-o formă. El are o formă diferită și uneori, spațiul în care-l joc mă provoacă să îi găsesc o altă punere în scenă pentru că eu cu regizorul am lucrat doar sensul textului și atât. Nu mișcarea personajului și nici măcar cine este personajul, presupunând că frica este un sentiment pe care toți îl posedăm la toate vârstele și care poate să capete orice formă.

– Și cum veți face spectacolul aici?

– Nu știu. Rămâne surpriza spectacolului. Va avea o cotă mare de improvizație. Pedro Negrescu, care va face partea de jazz, va avea intervenții muzicale și nu va fi un fundal, ci partenerul meu de dialog. În orice caz, nu va fi numai textul din „Sufleurul fricii”. Va fi un colaj din mai multe texte ale lui Matei Vișniec care țin de frică și pe care l-am creat special pentru festivalul acesta.

– Și ce mesaj ați dori să ne transmiteți prin acest spectacol?

– Cred că trebuie să priviți înlăuntrul vostru și să priviți deasupra cerul și dedesubt pământul.

– Frica ne poate face și bine?

– Frica este o stare latentă față de ce nu știi că ți se poate întâmpla, dar dacă o vezi ca pe un sentiment creator, pentru că ea te tulbură și te pune pe gânduri, atunci ea devine un factor de înaintare între propriile tale angoase și cele pe care ți le creează lumea din jur.

– Ați spus că spațiul influențează felul în care veți juca acest spectacol, dar reacția publicului este o constantă de care veți ține seama?

– Clar! Din cauza asta spectacolul este un mers pe sârmă. Pentru că acest dialog tăcut între mine și cei care sunt în sală poate provoca violența mea sau calmul meu, sau umorul meu. Depinde ce parte din mine reușește să stimuleze sala. Dacă este o sală plată, eu am să fiu plată, dacă este o sală niagară, eu am să fiu niagară.

– Mă cuprinde puțin frica pentru că la noi oamenii sunt foarte rezervați și reținuți când vine vorba de reacții.

– Rezerva oamenilor presupune frica lor ceea ce pentru mine va fi o provocare. Faptul că ei sunt rezervați înseamnă că eu trebuie să-i incit să reacționeze. Deci voi plusa.

– Am o ultimă curiozitate legată de partenerul dumneavoastră de dialog din spectacol: contrabasul. Nu v-a fost greu să vă acomodați cu un instrument în timp ce jucați?

– De foarte mulți ani am făcut spectacole de poezie cu Pedro Negrescu și mă înțeleg foarte bine cu el, iar asta nu ține numai de calitatea lui umană. El nu este numai un acompaniator. El este un mare dirijor și un mare compozitor. În el se ascund mai multe date, mult mai importante decât faptul că acceptă într-o formă de grație prietenească să improvizeze. De multe ori, înainte de un spectacol, se întâmplă să stăm împreună și să improvizăm tocmai ca să ne-auzim sufletul.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.