Lehamitea generală se manifestă pe toate drumurile – şi nu degeaba zic eu de drumuri. Lehamitea, sictirul şi lenea par a fi armele unei revoluţii tăcute pe care o practică românii apţi de muncă rămaşi în ţară. 

La armată nu ne ducem, pentru că e greu şi n-are rost; ne apără alţii, am avut oreion şi pojar când eram mici, îmi imaginez ce şpăgi uriaşe s-ar da în Românica medicilor care ar avea dreptul să dea „scutiri de armată”, pe vremuri se zicea „inapt serviciul militar”, dacă serviciul ăsta militar ar deveni obligatoriu!

Bun, e clar, nu ne interesează apărarea ţării, s-o ia cine vrea, s-o apere cine poate. Dar la muncă oare de ce nu se duc românii? Aud că nişte firme care operează pe viitoarele autostrăzi tot caută muncitori şi nu găsesc. Câţiva au avut curaj şi-au spus şi de ce nu vor la roabă şi lopată: „Se plăteşte puţin şi munca-i grea, am un ajutor social şi mă descurc cu el...”. Cum ar veni: mulţumim din inimă partidului care ne grijeşte lenea şi sictirul contra voturilor.

Dar leafa nu-i deloc mică, un muncitor necalificat care munceşte la autostrăzi câştigă 1.000 de euro net pe lună, plus cazare şi, în unele cazuri, masă gratuite. Asta nu-i deloc puţin, nu mulţi angajaţi la firme importante din ţară au leafa asta. Plus că ar trebui să ai sentimentul plăcut că munca ta, chiar necalificată, înseamnă ceva şi e răsplătită corespunzător.

Şi-atunci de unde şi de ce lipsa forţei de muncă pe şantierele mari ale patriei? Au crescut atât de mult pretenţiile românilor? Au altceva mai bun de făcut, vor să plece toţi peste hotare, să muncească, de pildă, la metroul londonez unde câştigă 2-3.000 de lire pe lună?

Cei care au vrut să plece au făcut-o deja, şi-au găsit sau nu un rost afară, e treaba lor şi a familiilor lor. Cei care au vârsta potrivită, au rămas în ţară, sunt valizi fizic dar refuză un loc de muncă bine plătit mulţumindu-se cu ajutorul social şi bârfa la cârciuma din sat, aceşti oameni n-au altă scuză pentru statul acasă decât lenea, sictirul, frica de muncă.

Aşa încât, daţi-mi voie să nu mai cred prea mult în sărăcia generală românească, aşa cum nu cred nici în hărnicia românească. Cred, în schimb, în ce văd: şoselele inundate de maşini, cozi permanente la casele supermarketurilor, inflaţie de români în staţiunile mereu înghesuite de pe litoralul nostru, ori din Grecia, Turcia, Bulgaria, Ungaria etc. Ceea ce, oricum o dai, nu te duce cu gândul la sărăcie. Şi, peste toate, forţă de muncă din ţări mai sărace decât a noastră venind să suplinească lenea, lehamitea şi sictirul ce au cuprins „masele de oameni ai muncii de la oraşe şi sate”, cum se zicea pe vremuri. 

Sigur, s-a adâncit mult prăpastia dintre clase şi categorii sociale, o minoritate se îmbogăţeşte indiferent de crizele prin care trecem, în vreme ce clasa de mijloc suferă, se luptă cu mediocritatea veniturilor, iar cei „de jos” n-au după ce bea apă. Evident, societatea românească este dominată de nedreptate socială şi abuzuri de putere. Evident, dacă eşti asistent medical la un spital şi câştigi 4.500 de lei pe lună cu tot cu sporuri îţi vine să-ţi bagi picioarele şi-n muncă, şi-n profesie, şi-n ţară. 

E ceaţă multă şi peste meseriile care se cer, care au viitor sau care vor deveni inutile într-un viitor previzibil. Nu mai ştii ce înseamnă nivel de trai decent, nu mai ştii nici ce înseamnă venituri mediocre în situaţia în care un muncitor necalificat la drumuri câştigă 1.000 de euro pe lună, iar meserii altădată destul de prost retribuite (sudor, macaragiu, buldozerist) se plătesc acum cu 1.500-2.000 de euro pe lună.    

Şi nu încearcă nimeni să împrăştie ceaţa asta, în şcoli nu se face nici un pic de educaţie despre prezent şi viitor în materie de meserii. N-am văzut nicio conferinţă de presă la Ministerul Muncii, miniştrii n-au prezentat nici un studiu despre subiectul în cauză. 

Totul se lasă la voia întâmplării, dovedindu-se, astfel, o dată în plus că balada „Mioriţa”, chiar împrumutată de la prietenii noştri sârbi, este o dramoletă fatalistă în profund acord cu spiritul şi cultura românească despre teme existenţiale cum ar fi munca, lenea, sictirul, acţiunea sau inacţiunea. 

Când „Doamne ajută” devine un soi de „bună ziua” e clar că toată speranţa a rămas suspendată undeva între Cer şi Pământ, iar noi nu avem altceva de făcut decât să fim cuminţi, să nu părăsim „turma” şi să ne rugăm Proniei. Simplu şi comod...