Refugiată din Ucraina la Sfântu Gheorghe: „Cred cu tărie că binele va triumfa asupra răului”
Olga Sviderskaya a ajuns în județul nostru după ce a fugit de război împreună cu cei doi copii
În timp ce unii spun că nici nu se mai uită la televizor pentru că sunt sătui de știrile despre războiul din Ucraina, alții încă înfruntă realitatea cruntă de acolo. Plecați în lume în căutarea păcii, refugiații trăiesc zi de zi drama despărțirii de cei dragi. Olga Sviderskaya, o femeie de 37 de ani din Odesa, stabilită de șapte luni la Sfântu Gheorghe, și-a găsit liniștea aici. A venit în orașul nostru cu cele două fetițe pe care le are, de 1 an și jumătate și de 4 ani, și cu soacra ei, care o ajută cu cele mici. Își amintește cu lacrimi în ochi despre ziua în care a trebuit să se despartă de soțul ei, de părinți și de prieteni. Deși îndurerată și plină de griji, Olga tot mai găsește puteri să spere că într-o zi se va face dreptate și că fetele vor putea să își îmbrățișeze din nou tatăl. Despre viața dinainte de război, cum s-a adaptat la Sfântu Gheorghe și ce îi spune fetei de 4 ani când întreabă de casă, puteți afla din interviul următor. Am comunicat în limba rusă, iar traducerea îmi aparține.
– Povestește-mi, te rog, despre ziua în care ați fost nevoiți să plecați din Odesa. Cum ați luat decizia să fugiți și să vă salvați copiii?
– Pe 27 februarie, la 5:00 dimineața, s-au auzit două explozii în orașul nostru și atunci am înțeles că a început. În acea zi soțul meu trebuia să meargă în Kiev, într-o călătorie de afaceri, dar a anulat deplasarea. E o fericită întâmplare că n-a plecat mai repede. Într-o oră am strâns câteva lucruri minim necesare pentru mine și pentru copii, iar soțul a decis să ne trimită în sat la bunica lui, la 60 de kilometri de Odesa. El credea că, dacă vor începe să bombardeze, o vor face în orașele mari în primul rând și că în sat va fi mai liniștit. Așa că am plecat în sat cu copiii și am rămas acolo timp de șase zile. Am echipat și subsolul casei pentru orice eventualitate. Pe 2 martie a apărut informația că trupele vor trece pe lângă acel sat, pentru că podul Nikolaevsky era ridicat și singurul drum pentru inamic era nu departe de noi. Nu mai aveam voie să ieșim din case după ora 19:00 și nicicum nu reușeam să ne întoarcem în Odesa. A fost cea mai grea noapte din viața mea, pentru că nu aveam voie nici să aprindem lumina și nici lumină pe străzi nu mai era după ora 19:00. Era o tăcere mortală și întuneric, nici câinii nu mai lătrau. Fiecare sunet, chiar și scârțâitul ușii părea terifiant, pentru că ni se părea că trupele intră în casa noastră. Nu am dormit toată noaptea. Mă uitam la copii și așteptam răsăritul. Când s-a făcut 6:00 dimineața și aveam voie să ieșim din case, lucrurile mele erau deja strânse. Am luat în brațe copiii care încă dormeau și i-am urcat în mașină ca să ne întoarcem în Odesa. Atunci soțul a convins-o pe mama lui să plece cu noi peste hotare. Inițial am decis să plecăm în Bulgaria, dar când treceam granița spre România, tatăl meu mi-a spus că are o cunoștință care are un prieten la Sfântu Gheorghe și care poate să ne ofere gratuit un apartament în care să stăm pe o perioadă nedeterminată. Așa a hotărât soarta ca noi să ajungem anume aici.
– Cum arăta viața voastră înainte de război? Cu ce se ocupa familia ta?
– Viața mea era pur și simplu minunată înainte de invazia militară și aveam impresia că sunt cel mai fericit om de pe lume, pentru că am un soț iubitor, doi copii minunați, o pisică și un cățel. Soțul are o afacere de familie cu părinții lui, iar eu înainte de concediul de creștere a copiilor am fost profesoară de engleză. Dar într-o zi ne-a fost luat totul. Am plecat când cea mică avea 11 luni și prima zi de naștere am sărbătorit-o aici. Tatăl ei a ratat primii ei pași, primele cuvinte. El nu vede cum cresc fetițele lui. Cea mare a împlinit patru ani în aprilie și ziua ei am sărbătorit-o tot aici, în România. Ea nici până în ziua de azi nu știe adevăratul motiv pentru care nu ne putem întoarce acasă. Am inventat o poveste despre un pod care s-a dărâmat și, pentru că se repară mai greu, călătoria noastră e mai lungă și trebuie să mai așteptăm un pic. Aproape toate cunoștințele și prietenii mei au plecat peste hotare, iar unii dintre ei au decis să se întoarcă peste o perioadă. Eu n-aș vrea însă ca ai mei copii să fie în pericol, să audă sirene zi de zi, explozii și să trăiască cu frică.
– Spune-mi, te rog, dacă ați simțit vreodată această premoniție că se va întâmpla ceva rău. Aveați totuși presimțirea că va începe o astfel de luptă?
– Nimeni nu și-ar fi putut imagina vreodată că va începe un război de o asemenea amploare, asemenea vărsare de sânge, un genocid asupra ucrainenilor.
– Ați mai fost până acum în România?
– Suntem pentru prima dată în România. Și de fapt mulți ucraineni, nu doar noi, sunt plăcut surprinși de țara asta, de oameni. E clar, e totuși Europa, dar unii spuneau că sunt mulți țigani aici, hoți, că e mizerie. Dar am văzut cu toții că realitatea este alta. Să luăm de pildă drumurile, care sunt cu mult mai bune decât la noi. Și oamenii! Oamenii sunt foarte prietenoși și gata să dea o mână de ajutor. Unii, atunci când îi văd pe copiii mei, încearcă să îi ia de obraji. La început mă și enerva asta foarte tare, pentru că nu înțelegeam cum un om străin să vrea să pună mâna pe copilul tău. Dar apoi am înțeles că ei de fapt sunt încântați de ei și așa își exprimă bucuria. Pur și simplu în țara noastră eu n-am văzut niciodată așa ceva.
– Oamenii de la noi vorbesc despre conflictul de acolo? Vă întreabă de unde sunteți atunci când aud că vorbiți o limbă străină, își exprimă solidaritatea?
– Orașul acesta, care a devenit între timp casă pentru noi, și care este atât de curat și îngrijit, ne-a uimit prin faptul că aici majoritatea populației este de origine maghiară. Ne-am împrietenit cu mai mulți vorbitori de maghiară datorită fiicei mele. Mulți dintre oamenii de aici, atunci când aflau că suntem din Ucraina, ne aduceau jucării, dulciuri, chiar și fără să ne întrebe dacă avem sau nu nevoie. Noi am ajuns aici în perioada rece a anului și nici nu aveam haine de vară, pentru că nu bănuiam că o să fim nevoiți să rămânem pentru atâta timp. În ceea ce privește chesiunea politică, toți cei cu care ne-am întâlnit și cu care am vorbit susțineau Ucraina și erau împotriva Rusiei și a lui Putin în ansamblu. Eu nu știu ce arată la voi la știri, dar știu sigur că oamenii din întreaga lume nu sunt naivi și pot trage concluziile corecte.
– Fata cea mare merge la grădiniță? Cum se înțelege cu ceilalți copii?
– Da, cea mare merge la grădiniță. Ca prin magie, ea a făcut cunoștință cu o fetiță a cărei mamă e educatoare la o grădiniță și ea ne-a ajutat să ne acomodăm acolo. Kira s-a împretenit rapid cu mai mulți copii, în ciuda barierei lingvistice. Mă străduiesc zi de zi să o învăț să vorbească limba engleză, dar din păcate ea trebuie să explice totul folosind limbajul semnelor, pentru că prea puțini copii de la grădiniță știu engleza, fiind destul de mici încă.
– Deci cu cei din jur vă înțelegeți în engleză. Au fost momente în care ați avut probleme legate de comunicare?
– Pentru că în trecut am fost profesoară de engleză pentru cei mici, nu am avut nicio problemă în a-mi rezolva diverse treburi, cum ar fi să merg la magazin, la medic sau la vreo insituție de aici. Când predam limba engleză, trebuia să le răspund copiilor la întrebarea „de ce e nevoie să învățăm o limbă străină?”, iar acum fiica mea de 4 ani a aflat că sunt oameni care locuiesc în alte țări și vorbesc alte limbi, așa că este necesar să știe o limbă străină universală – engleza.
– Privind din exterior, care sunt plusurile și minusurile acestei țări? Care sunt punctele forte și care sunt cele la care ar mai fi de lucru?
– Admir atitudinea față de copii, atenția acordată zonelor verzi ale orașului și curățenia! Suntem încântați de bătrâneii care merg de mână, de căldura, respectul și dragostea care li se citește în ochi. Este un exemplu minunat pentru tineri. Mi-aș dori foarte mult să mențin o astfel de relație cu soțul meu la bătrânețe.
– Vă este acordat vreun ajutor de către statul nostru în prezent? Ați avut vreo problemă legată de birocrație în acest sens?
– Din câte știu eu, ajutorul pe care îl primim este acordat de Uniunea Europeană. În ceea ce privește asistența socială și ajutorul cum ar fi donațiile de alimente, haine, încălțăminte, aș dori să exprim o profundă recunoștință anume oamenilor din țara asta, care inclusiv în prezent ne aduc cele necesare în Centrul de Voluntariat din Brașov. Legat de birocrație, noi nu ne-am confruntat cu așa ceva. Dimpotrivă, mulți ne-au oferit servicii gratuite și le-au oferit daruri copiilor mei. La început, mi-a fost greu să realizez că noi aveam nevoie de ajutor, pentru că familia mea stătea ferm pe picioare.
– Te-ai gândit vreodată că acest război va dura atât de mult?
– Clar că nici prin cap nu ne-a trecut că va dura atâta. Sinceră să fiu, am plecat în străinătate doar pentru câteva luni, dar iată că suntem aici de șapte luni și habar nu avem când ne vom întoarce acasă și când o să îi vedem pe cei apropiați. Cel mai important este ca toți să fie vii, sănătoși și să avem unde să ne întoarcem.
– Care este situația acasă în prezent? Ce spun rudele tale care au rămas acolo?
– Slavă Domnului Dumnezeu și Forțelor Armate ale Ucrainei că orașul nostru nu este distrus, ca alte orașe. Soțul meu, părinții, frații și surorile au rămas în Ucraina din diverse motive. Ne rugăm zilnic pentru cei de acasă, pentru orașul nostru și pentru țara noastră.
– Ce te ajută să îți distragi atenția și să nu te gândești măcar pentru câteva clipe la ceea ce se întâmplă acasă?
– Nu „ce”, ci „cine” ne ajută, și aceia sunt, desigur, copiii mei. Suntem aici pentru ei, ca să îi protejăm și să îi salvăm de imaginile de groază de acolo. Cred cu tărie că binele va triumfa asupra răului, cred într-un viitor mai bun. Recent, am deschis un canal de Instagram și unul de TikTok (smart_sisters_kv), în care filmez diverse activități educaționale pe care le facem cu fetele mele. Cei care vor să ni se alăture nu trebuie să știe neapărat limba, pentru că ceea ce vrem să transmitem se înțelege și din filmări.
– Probabil cel mai dificil lucru acum este că nu știi ce se va întâmpla în viitor, nu știi cum să îți faci planurile. Totuși, ce gânduri ai legat de ce va urma? Te vezi în viitor acasă, trăindu-ți viața de dinainte?
– Nu vom mai fi niciodată la fel. A fost nevoie de o reevaluare a valorilor. Mă refer la familie, prieteni, lucruri materiale. Ca înainte nu va mai fi, dar va fi și mai bine. Credem într-un viitor luminos pentru țara noastră.