Îl ştiu de multă vreme pe părintele Ioan Tămaş, care a dorit să nemurească Delavâlcele precum Barbu, Delavrancea. L-am reţinut dintr-o pleiadă de preoţi „surghiuniţi” în Covasna din varii motive, mi-a plăcut pentru că ştia, putea şi nu se sfia să trăiască. Adică să iubească, să poftească, să bârfească, să fie Om înainte de a fi „Sfântul” pe care, oarecum explicabil, oamenii îl văd într-un preot.

Ioan Tămaş este un patriot prea verde pentru gustul meu, dar perfect ancorat în realităţile Transilvaniei natale. Neam de haiduc din Maramureş, în tinereţe îmi povestea în pridvorul casei din Vâlcele despre muncile lui lumeşti, despre Crucea pe care a purtat-o şi care l-a ajutat să reziste în anii în care, de pildă, era obligat să lucreze la construirea Casei Poporului. Nu cu vorba, nu cu rugăciunea, ci cu braţele.

De la preotul haiduc Ioan Tămaş mă aşteptam să-şi scrie un testament literar. Mi-a luat-o înainte, am şi eu în minte nişte orgolii testamentare care ţin de ceea ce cred eu despre viaţă şi moarte. Nu seamănă cu cele ale părintelui Tămaş, dar nici nu trebuie, important e că amândoi suntem suficient de orgolioşi ca să ne credem nemuriţi într-un spirit creator de minunate fapte, pilde, întâmplări şi poveşti.

Părintele Ioan Tămaş face, însă, un lucru la care nu mă aşteptam: îl comentează pe Mircea Cărtărescu. Compară „De ce iubim femeile” cu motivaţiile biblice de iubire a femeilor. Unul din motivele biblice invocate de preotul Ioan mi-a reţinut atenţia: „Iubim femeia pentru atitudinea şi mărinimia pe care trebuie să o aibă faţă de bărbatul necredincios”. Frumos, înţelept, bine spus, iar vorbele astea aparţin, sper să fi înţeles bine, Sfântului Petru...

Părintele Ioan Tămaş este în sinea lui un poet, „bocetele” lui testamentare ne dezvăluie un îndrăgostit de Maramureş, de Transilvania, de munţii şi dealurile Covasnei, de Vâlcele, de Ţară, de „omul din Carpaţi şi de la Dunăre”. Un om care, ne spune acelaşi părinte Ioan în cartea-testament, „nu a fost niciodată un îngenunchiat al soartei. A găsit întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, momentul prielnic să-şi arate bărbăţia, să-şi apere fiinţa. A strâns în el tăria munţilor, semeţia brazilor, zbuciumul apelor şi bogăţia câmpiilor. Şi-a ridicat capul către cer, către soare şi văzduh, a aspirat adânc aerul ţării, făcând un semn cu mâna pe frunte şi pe piept, ca un vrăjitor al vieţii, a sărutat pământul cu patimă şi a zis: fie ce-o fi!”.

Aşa este, părinte, românii au fost ca trestia lui Saint Exupery: s-au îndoit mereu, dar nu s-au rupt de tot niciodată! S-au aplecat în calea furtunii, dar s-au redresat mereu, uneori miraculos, după trecerea „valului”. O fi asta o calitate?! Cu siguranţă, altfel România n-ar mai fi existat...

Şi totuşi, părinte Ioan, până să trecem în Lumea de dincolo în cântările prietenilor, eu zic c-ar fi nimerit să facem ce e bine şi frumos pentru toţi pe Lumea asta, singura pe care o cunoaştem, în care ne risipim talentele şi darurile cu care am fost înzestraţi. În această „cheie” am citit eu poveţele şi îndemnurile creştineşti din Testamentul părintelui Ioan Tămaş Delavâlcele.

Dumitru Manolăchescu