Interviu cu dr. Orest Brenzan în seria "Oameni pentru comunitate" 

Orest Brenzan s-a născut în anul 1939, în zodia Fecioarei, la Braşov. Părinţii erau din Cernăuţi. În 1965, tânăr medic fiind, Orest Brenzan a început să practice la Întorsura Buzăului, după un „stagiu” de trei ani prin localităţi din Apuseni. În Sf. Gheorghe a ajuns în 1970. De-atunci şi până în ziua de azi a tratat zeci de mii de oameni, fiind unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în gastroenterologie şi endoscopie digestivă din judeţ. După ce a fost obligat să se pensioneze, la 65 de ani, şi-a deschis un cabinet în Sf. Gheorghe, unde bolnavii îl pot găsi şi azi.

Origini cernăuţene, copilărie cu Ţiriac la Braşov

– D-le doctor, în ce împrejurări au ajuns părinţii dvs. de la Cernăuţi tocmai la Braşov?

– S-a întâmplat în 1935, tatăl meu a venit să lucreze la IAR Braşov, acolo se montau avioane, inclusiv celebrele avioane germane de atac Messerschmitt. Mama l-a urmat, bineînţeles, aşa că eu, născându-mă la Braşov, bunicii m-au văzut abia când aveam un an. Un bunic al meu era învăţător, celălalt preot, prelat la Mitropolia din Cernăuţi.

– Ce vă amintiţi din copilăria şi tinereţea braşoveană?

– Din prima copilărie îmi amintesc bombardamentele din 1944, bombele ne-au distrus jumătate din casă, noroc că ne refugiaserăm în pivniţă la insistenţele mamei mele. Din toată casa am salvat ce s-a putut încărca într-un cărucior şi-aşa am ajuns la Cristian, lângă Braşov. Acolo mi-am perfecţionat cunoştinţele de germană, limbă cu care ai mei erau în relaţii bune încă de la Cernăuţi, unde se vorbea destul de mult. La Cristian am locuit la nişte saşi, apoi au venit ruşii, iar noi am reuşit cumva să ne întoarcem la Braşov, unde am găsit o locuinţă în preajma fostului spital Ilie Pintilie.

– Când l-aţi cunoscut pe Ion Ţiriac?

– Ai mei m-au dat în clasa I la un fel de şcoală particulară, acolo i-am avut colegi pe Ion Ţiriac şi Sânziana Pop. Era în 1946, lumea mai spera că vin americanii, ţin minte că încă se cânta „Trăiască Regele” şi, de Paşti, „Hristos a înviat din morţi”... Apoi, când am ajuns în clasa a V-a, ne-am mutat la Şcoala Andrei Mureşanu. Ţiriac se ocupa mai mult cu hocheiul, care era şi-atunci un sport foarte popular în Braşov, dar era foarte priceput în comerţ şi mici afaceri, moştenise asta de la părinţii lui. Drumurile noastre s-au despărţit cu timpul...

– L-aţi mai reîntâlnit?

– Sigur că da, el mi-a pus prima rachetă de tenis în mână, eram în ultimii ani de liceu, de la el mi s-a tras pasiunea pentru tenisul de câmp. De-atunci, însă, nu ne-am mai întâlnit, l-am mai văzut faţă în faţă doar o singură dată, prin 1971 sau 72, când venise el la o partidă de vânătoare în Covasna, era cu Ion Gheorghe Maurer, iar copilul lui Maurer avea ceva la ochi, l-au adus la doctorul Tihanyi şi m-am nimerit şi eu pe-acolo. L-am văzut, însă, destul de fugitiv, n-am apucat să vorbesc cu el, era o situaţie mai delicată în acel moment.

Vâslind contra curentului politehnist din Braşov

– Cum aţi ajuns la Medicină?

– E o întrebare, pentru că mai toţi colegii se duceau la Politehnică la Braşov, era o facultate foarte puternică atunci, dar eu am hotărât să vâslesc contra curentului şi-am dat la Medicină la Cluj. Aveam doar 16 ani şi câteva luni, pe-atunci liceul era de doar 10 clase, iar notele până la 5. Aşa că am intrat din prima la Medicină, cu nota 3 şi ceva. Am făcut, prin urmare, şase ani de facultate la Cluj, unde am stat cu părinţii mei, care între timp se mutaseră cu totul la Cluj – bănuiesc că unul din motive a fost să fie mai aproape de mine.

– Aţi ales să veniţi în Covasna sau aşa s-a nimerit?

– N-aş putea spune că am ales eu unde să mă duc, în 1962 am fost repartizat în Hunedoara, apoi am cutreierat satele din Apuseni, Gâlda de Sus şi de Jos, Benic. Atunci am cunoscut-o pe soţia mea, era asistentă la farmacia din Teiuş. În 1965 am primit propunerea să lucrez la o circă sanitară din Întorsura Buzăului, unde am stat până în 1968. A fost anul în care regiunile s-au transformat în judeţe şi în care a apărut judeţul Covasna. După un concurs la Tg. Mureş l-am cunoscut pe dr. Ghiţă Şerban, care avea nevoie de un Internist la Policlinica din Sf. Gheorghe. Am acceptat postul, atunci l-am cunoscut şi pe dr. Pascu, ginecologul, care m-a lămurit că e în interesul meu să accept să mă fac membru de partid, ceea ce chiar aşa şi era, dacă nu erai membru al PCR nu ţi se deschidea nicio uşă.

– N-aş zice că am evoluat prea mult de-atunci în privinţa asta...

– Nu comentez, politică n-am făcut nici pe vremuri şi nu fac nici acum, preocuparea mea majoră a fost profesia, adică pacientul, viaţa şi sănătatea lui. Aşa că în 1975 am ajuns la secţia Interne a noului Spital din Sf. Gheorghe.

Spitalul judeţean şi accidentul de maşină al lui Ion Gheorghe Maurer

– Aţi amintit de Ion Gheorghe Maurer, o figură extrem de cunoscută a regimului comunist al lui Ceauşescu. Ce legături avea el cu judeţul Covasna?

– Maurer venea destul de des la vânătoare în pădurile din Covasna, v-am spus că aşa l-am reîntâlnit pe fostul meu coleg de şcoală primară Ion Ţiriac. Prin 1975, Maurer a avut un accident de maşină în zonă, se ducea sau venea de la vânătoare, nu mai ştiu exact, cert este că maşina lui s-a ciocnit de o alta şi primul ministru s-a ales cu nişte fracturi, printre care şi una de bazin. A fost tevatură mare, aterizau elicoptere, venise şi Ceauşescu să-l viziteze la reanimare. Doctorul Chişiu s-a ocupat atunci de Maurer. Cum era şi normal, Maurer a fost foarte bine tratat şi, ca urmare, Spitalul a beneficiat apoi de fonduri speciale. Lucru important, pentru că nici atunci nu erau destui bani pentru spitale, cum nu sunt nici acum.

– Cum v-aţi apropiat de gastroenterologie?

– Am făcut a doua specializare, prin 1976, ca gastroenterolog la Spitalul Fundeni, cu celebrul profesor Oproiu, după care am înfiinţat acest compartiment nou la Spitalul din Sfântu Gheorghe. Cu un an înainte de Revoluţie devenisem şef de secţie. N-a durat mult şefia mea, m-au dat jos după Revoluţie, dar asta nu m-a afectat prea mult pentru că eu tot în gastroenterologie eram ancorat, făceam lucruri serioase, de fapt îmi făceam meseria.

– În afară de asta, ce a însemnat noul regim politic pentru dvs.?

– A însemnat, printre altele, deschiderea graniţelor. Am primit o invitaţie de la un spital din Olanda, dintr-un orăşel la graniţa cu Germania. Era vorba de o specializare în endoscopie digestivă. Am acceptat să mă duc, am lucrat acolo o vreme, după care m-am întors acasă cu un aparat extraordinar, cu care eu am mai lucrat încă vreo 15 ani, dar pe care olandezii nu-l mai prea foloseau, la ei aparatura medicală „îmbătrâneşte” mult mai repede decât la noi.

– Apropo de îmbătrânire, ce a însemnat pensia pentru dvs.? O eliberare, o durere, o provocare?

– Din toate câte puţin, m-am pensionat la 65 de ani pentru că legea mă obliga să o fac. N-am putut să rămân nici în Policlinică, aşa că mi-am amenajat un cabinet în fosta locuinţă a mamei mele. Apoi... au urmat bolile, nimeni nu ştia ce am, într-un final am ajuns la Tg. Mureş, la dr. Radu Deac, unde am suferit o intervenţie chirurgicală pe cord oprit. O operaţie complicată, care a presupus o perioadă de refacere destul de grea, pe care am depăşit-o cu un consistent efort de voinţă.

Sănătatea înseamnă, în primul rând, bani

– Ce credeţi c-ar trebui să se facă în ţara noastră pentru a oferi Sănătăţii locul pe care îl merită? De ce fel de ministru ar avea nevoie?

– Nu sunt nici analist, nici comentator al fenomenului, dar ca om din sistem cred că ne-ar trebui un ministru care să fie medic de profesie. Sigur, ar fi ideal să ştie şi economie, să fie şi un bun manager... Sănătatea înseamnă, însă, în primul rând bani. De la lipsa banilor, de la bugetele reduse se trag toate bolile Sănătăţii. Oameni de calitate avem, din păcate mulţi pleacă din ţară la spitale din Occident unde sunt mult mai bine plătiţi şi unde au condiţii de muncă mult mai bune. Mai ales stagiarii, ei o duc cel mai greu, sunt foarte prost plătiţi. Li s-a promis ceva în plus, nu ştiu dacă li s-a dat. Oricum, trebuie să remarc că în Sf. Gheorghe s-au făcut locuinţe pentru medicii stagiari, ceea ce e foarte bine. Dacă s-ar repara şi Spitalul, ar fi o treabă pentru care populaţia ar putea fi cât de cât mulţumită.

– Ce merge, ce nu merge în sistem?

– Nu trebuie s-o spun eu, bolnavii văd foarte bine mai ales ce nu merge. De la ei ştiu că spitalele nu funcţionează normal. Sunt câteva vârfuri şi cam atât. Nu cred că trebuiau desfiinţate atâtea spitale, din localităţi care acum suferă din cauza lipsei lor. Dimpotrivă, cred că ar fi trebuit să fie mai bine dotate. Aş da un singur exemplu, care ne e mai aproape: s-a desfiinţat Spitalul creat cu multă trudă de dr. Radu Horia la Vâlcele. De fapt, l-au mutat la Întorsura Buzăului. Asta a fost o măsură pripită, la Vâlcele spitalul acela avea cam tot ce era nevoie, inclusiv pădurea, aerul şi apa minerală aproape.

– Vă mai duceţi pe la spital din când în când?

– Mie fizic mi-e rău când mă duc la spital, aşa că evit. E o atmosferă tristă, oamenii se plâng, sunt nemulţumiţi, medicii n-o duc nici ei prea bine, în sistemul nostru medical mereu se schimbă câte ceva dar foarte rar schimbările astea sunt în folosul medicilor sau al bolnavilor. Sistemul ar avea nevoie de continuitate, de o idee – ştii cum se spunea pe vremuri, de o idee călăuzitoare.

– Credeţi că doctorul Arafat ar fi un bun ministru al Sănătăţii?

– Ar fi, cu siguranţă, dar din câte ştiu nu-şi doreşte să intre în viermuiala din minister, el e foarte bun la Urgenţe şi-şi face treaba acolo. Nu cred că-şi va schimba priorităţile.

– Sunteţi la curent cu ce se-ntâmplă în lumea medicală?

– Am un prieten în Germania, doctorul Olteanu, mai primesc reviste de specialitate de la el, le citesc cu interes pentru că n-am uitat limba germană, am avut mare noroc s-o învăţ.

Omul suferind ştie să spună ce-l doare în orice limbă

– Cum staţi cu limba maghiară?

– Înţeleg limba maghiară, dar nu o vorbesc. Oricum, cine are nevoie de serviciile unui medic ştie s-o spună şi româneşte, n-am avut niciodată probleme să mă înţeleg cu un pacient, indiferent ce limbă vorbea. Am avut relaţii foarte bune cu maghiarii, ceea ce nu-i mare lucru când eşti medic. Am fost şi medic sportiv, am reparat fizicul unor jucători de box, handbal, fotbal. Mi-a plăcut sportul, am jucat tenis mai bine de 20 de ani, tata a fost, printre altele, şi arbitru de hochei, a muncit la construcţia primei echipe de hochei din Braşov, asta m-a şi apropiat de Ţiriac, am patinat până pe la 50 de ani. Mi-a plăcut să înot, n-am fost deloc străin de sport în general.

– Ce-aţi fi vrut să faceţi şi n-aţi făcut în viaţă?

– Nu ştiu ce să-ţi răspund, n-am avut orgolii mari, eu sunt născut în zodia Fecioarei, sunt mai ales un om conştiincios. N-am avut şi nu am spirit comercial, n-am învăţat nimic în privinţa asta de la Ţiriac. Ca să nu mai zic că am prins cea mai proastă perioadă în care să poţi face ceva notabil.

– Nu pot să nu vă întreb, la final, ce credeţi că se va întâmpla cu Ucraina... A fost leagănul în care s-au născut părinţii şi bunicii dvs. Mai aveţi pe cineva acolo?

– E o tragedie întreagă cu Ucraina, ţara e împărţită în două, e dărâmată din toate punctele de vedere. Uniunea Sovietică i-a rusificat pe ucraineni. La Cernăuţi, de pildă, s-a făcut schimb de populaţie în toată regula, acolo erau comunităţi închegate de evrei, români, ucraineni, după război ruşii au schimbat raportul de populaţie, ruşii au împânzit zona. La fel s-a întâmplat şi în Crimeea, unde tătarii au fost trimişi de Stalin în Asia, în locul lor venind ruşii. Mai am o verişoară acolo, care nu e deloc liniştită cu ce se întâmplă. Să sperăm că nu vor ajunge într-o altă Uniune Sovietică.