ACTUALITATE 28 noiembrie 2011

O istorie spusă, o poveste care încă se scrie (II) ”Aș vrea ca oamenii să țină minte despre mine că am pus suflet în tot ce am făcut”

de Elena Rotaru | 447 vizualizări

Ultima parte a interviului exclusiv cu Carmen Bunaciu, prima sportivă din România care a obținut o medalie la un campionat mondial de înot.

 Sunt oameni care se nasc pentru a povesti despre alții, oameni care au norocul să fie martori la evenimente deosebite și oameni care devin capitole în istorie. “Carmen Bunaciu” este un nume care va rămâne scris în istoria sportului românesc cu stropi mari de apă.

În anul 1982, înotătoarea de 21 de ani Carmen Bunaciu cucerea pentru România prima medalie la un campionat mondial de natație (Guayaquil, Ecuador) şi deschidea astfel drumul pentru prima medalie olimpică câştigată doi ani mai târziu la Los Angeles de Anca Pătrăşcoiu.

Ce a urmat după decizia de a se retrage, cum se vede înotul românesc de pe uscat şi despre participările în calitate de veterană la concursurile de înot masters, în discuţia de astăzi.

- Când ai decis să stingi lumina peste bazinul de înot, care a fost marele regret pe care l-ai avut?

- Mulți ani am avut în suflet marele regret că nu am reușit să urc pe podiumul olimpic, m-am clasat de 3 ori a patra. La ediția din anul 1980 a fost extrem de greu, mai ales că la ultima întoarcere de la 150 de metri am și văzut pe tabela electronică de afișaj că eram a doua. Ultimii metri au fost însă epuizanți, nu am mai putut păstra același ritm și am fost astfel depășită de încă două nemțoaice. Mai recent, să spunem, am înțeles totuși că au fost bune și acele clasări, chiar dacă atunci am suferit și plâns foarte mult.

- Unde se află Carmen Bunaciu acum în această lume numită natație? Pe o treaptă de antrenor, de practicant sau doar de privitor?

- Mai bine de 15 ani am lucrat ca antrenor la clubul Dinamo, unde m-am format ca sportivă. Acolo am avut în grijă grupe de juniori și seniori, unii dintre ei foști colegi de echipă, am încercat să mă perfecționez alături de ei și să obținem împreună rezultate cât mai bune. Am reușit în bună parte, zic eu, și ce mă bucură cel mai mult acuma ar fi două aspecte: mulți dintre foștii sportivi sunt atât antrenori de înot, dar și concurenți alături de mine, în competițiile masters (mișcare de înot rezervată adulților care practică acest sport ca amatori n.a.).

Practic acum aceasta din urmă e și principala mea preocupare, să ajut la dezvoltarea acestei forme de mișcare, pentru sănătate, pentru plăcerea de a reveni în apă, de a fi din nou în acțiune în lumea bazinului, în număr cât mai mare.

În paralel cu activităţile pe care le-am enumerat, îmi continui și munca cu cei mici, pe care îi învăț să înoate și să se perfecționeze, ador să lucrez cu ei, îi simt foarte aproape de sufletul meu, iar atunci când se lipesc de mine să mă salute sau să îmi mulțumească, mă topesc pur şi simplu.

Așadar se poate spune că sunt un fel de 3 în 1, pentru că pe lângă activitatea de antrenor și practicant sunt și privitor. Am rămas alături de sportivii noștri pe care încerc să îi susțin cât mai mult atunci când sunt în tribune sau de la microfonul Eurosport, unde comentez competițiile de înot din anul 1998.

- Cât de mare este prețul pe care trebuie să-l plătești astăzi pentru a face un sport care pare atât de lin, ce trebuie să sacrifici?

- Trebuie, cred eu, să sacrifici multe din bucuriile copilăriei, să pleci dimineața devreme și să revii acasă seara târziu, după două antrenamente și orele de școală, cu mâncarea în rucsăcel și mult, prea mult timp pierdut în traficul din zilele noastre, de exemplu. Am mai declarat și mă repet, am fost o norocoasă să încep înotul la Sibiu, un oraș nu foarte mare, dar atât de frumos, în care distanțele sunt mai scurte, îmi lua 10 minute să ajung la antrenament, nici străzi aglomerate peste poate, ce mai, de poveste.

- Încercând să privești cu un ochi de spectator aflat în tribună, cum se vede natația din România?

- Pe plan național, există o discrepanță destul de mare între atmosfera concursurilor de copii și juniori mici, să spunem, și cele de seniori. Public numeros și incandescent la primele și unul moale, blazat parcă, la cele din urmă. Undeva există o ruptură între generații sau a dispărut entuziasmul pe parcursul anilor, și asta ar fi, cred, mai grav.

Concursurile de masters se apropie un pic cu ceea ce am văzut eu în Statele Unite când am fost 3 luni la pregătire și competiții.

- Faci parte dintr-o asemenea echipă de veterani ai înotului?

- Da, chiar aici aproape de voi, echipa mea este Tribeach Brașov, o echipă extrem de unită. Nu suntem doar mulți ci și veseli și plini de energie. Ne înțelegem grozav, deși suntem de vârste și profesii diferite, lunar facem câte un stagiu de pregătire comună acolo, ne plimbăm și mâncăm împreună.

Sunt extrem de încântată că această mișcare a crescut în ultimii 2 ani, iar în vara asta echipa noastră a cucerit în premieră 6 medalii la Europenele de la Yalta. Recent am cooptat-o în lot și pe fosta mea antrenoare Cristina Șopterian, așadar suntem mai nou colege de club și vom concura împreună de la anul.

- Apropo de orașul vecin, de curând ai vizitat Sfântu Gheorghe. În ce context și care a fost impresia rămasă?

- Deoarece bazinul de lângă Gara Brașov este închis pentru reparații, colegii mei de la Tribeach vin și înoată de trei ori pe săptămână în orașul vostru. Așa am ajuns recent, pentru prima oară, să înot în Sfântu Gheorghe. Orașul mi-a plăcut mult, dar cel mai mult am rămas impresionată de numărul mare de copii și adulți aflați în apă, la mișcare. Era chiar aglomerat bazinul, dar am avut loc și noi (zâmbește).

- Care este cel mai bun sfat primit la începuturi și pe care l-ai considerat suficient de important încât să-l păstrezi și peste ani?

- Tatăl meu, Dumnezeu să îl odihnească, îmi spunea mereu când ieșeam pe ușă, spre școală sau antrenament, „atentă și activă”. Cam asta am încercat să fac de fiecare dată, să fiu atentă, respectuoasă, să particip cu tot sufletul și să nu rămân un simplu spectator, să mă implic cât pot de mult. Cred că sunt lucruri valabile în orice domeniu și în viața de zi cu zi.

- Peste fiecare zi, cum îți potolești setea de sportul în care ai făcut performanță și pentru care ai scris istorie?

- Zilnic merg la bazin pentru antrenamentele mele sau cele cu sportivii de care mă ocup, încerc să înot cât mai des, acuma că am regăsit plăcerea de a înota. Iar faptul că și cei mici se simt mai bine atunci când înotăm împreună, mă bucură și mai mult.

- Să spunem că ai avea de ales, ce ai vrea să nu uite lumea despre tine ca sportivă?

- Chiar nu știu ce să spun, poate că am pus mult suflet în tot ce am făcut, că am fost atentă și activă, așa cum tatăl meu mă îndemna mereu, că am încercat de mai multe ori să cuceresc o medalie olimpică și deși nu am reușit, măcar am ieșit mai bogată în amintiri și în prietenii fantastice.

- Dacă ieri ţi-aş fi cerut să spui două cuvinte despre Covasna care ar fi fost acelea?

- Apele minerale! (a zâmbit și a încheiat)

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 1

Adaugă comentariu
Daniela, 28 noiembrie 2011
felicitari Doamnei Carmen Bunaciu!
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.