„Eu, Papa Ștrumf, vă spun, asta este cel mai bun”, ne zice, într-o română „mai altfel”, un ștrumf cu barbă albă, de pe o tonetă din Parcul Central Elisabeta. Toneta vinde din 1997 vată de zahăr, floricele de porumb, porumb fiert și castane. De pe acoperișul altei gherete, și ea din parc, ne zâmbesc Mickey Mouse și Pluto, iar în față e o inscripție în vechiul alfabet secuiesc. Tot vată de zahăr, popcorn, porumb fiert și castane vinde și proprietarul acestei tonete, din 1999. Cum văd vânzătorii de castane concurența dintre ei și apăsarea impozitelor, în rândurile de mai jos.

De ani de zile, în parc

Una dintre gherete, cea cu Papa Ștrumf, se află la marginea parcului, la traversarea către magazinul non-stop. Cealaltă, cu Mickey Mouse, este situată între statuia grofului Mikó și aleea ce duce la monumentul sovietic. Principalii vânzători din parc de la Papa Ștrumf sunt un cuplu în vârstă, Vitus Rozália și Márton. Ei lucrează aici de șase ani – doamna – respectiv de șapte ani – domnul. Concurentul lor, Peterffy Csaba, un bărbat între două vârste, e în parc din 1999.

De atâta timp în parc, cei trei au văzut destule, dar spun numai lucruri bune despre trecători și clienți. „Cum sunt eu, cum mă port eu, așa se poartă și clientul”, rezumă, privindu-ne cu ochii ei albaștri, doamna Vitus.

„E escrocherie, e furt”

Cei trei au văzut și destule amenajări în centrul orașului. Întrebat despre lucrările din centru, domnul Vitus are numai cuvinte de laudă. Domnul Peterffy, însă, chiar de încearcă să se abțină, nu pare satisfăcut de lucrări. Ne povestește că, în urmă cu câțiva ani, trotuarul din parc a fost vopsit în portocaliu. „S-a dus culoarea după un an. Cum să țină vopseaua dacă mergi pe ea? Bani aruncați pe fereastră!”, își amintește vânzătorul. „E escrocherie peste tot, e furt”, rezumă el situația.

Furt e și în parc, dacă nu-ți păzești lucrurile la tonetă. „Trebuie să avem grijă de cuptorul pentru castane, să nu ni-l ia. S-a mai întâmplat, l-a furat în 2014 și costă vreo 350 de lei. Ne-au mai furat și vreo trei-patru scaune”, spune, zâmbind, Vitus.

„Cu străinii m-am descurcat mai cu mâna, mai cu piciorul”

„Cu clienții vorbim frumos, cu românii, cu maghiarii, la fel”, spune soțul doamnei Vitus, în timp ce domnul Peterffy zice că stăpânește destul de bine ambele limbi. Cei doi sunt ajutați de băiatul lor, care are peste 30 de ani și, când pleacă cu ghereta pe la târguri, de rudele lor, cărora le aparține afacerea. Peterffy se sprijină, din când în când, pe fiul său adolescent. Băiatul doamnei Vitus e fluent în română, în timp ce flăcăul domnului Peterffy se descurcă mai greu în lipsa tatălui, dar acesta din urmă spune că asta nu-i afectează vânzările.

Dacă domnul Peterffy spune că știe un pic engleza, nu la fel stă treaba și cu doamna Vitus. „Cu străinii m-am descurcat mai cu mâna, mai cu piciorul, cum am putut și eu”, ne spune ea, râzând cu ochii vii. Cuplul de la Papa Ștrumf spune că a avut destui clienți străini, dar și români și maghiari plecați la muncă și veniți înapoi în vacanță. Peterffy, însă, a avut mai puțini clienți dintre străini și cei emigrați. „Mai vin aici în vacanță din cei plecați, dar cam rar. Când cineva pleacă de aici și se stabilește în occident trebuie să facă o bază ca să vină și acasă”, ne spune bărbatul.

În străinătate, mai exact în Franța și Marea Britanie, sunt plecați fiica și unul dintre fiii cuplului de la Papa Ștrumf. Vânzătorul de la ghereta cu Mickey spune că l-ar tenta să plece afară, dar, pentru că a auzit și bune și rele despre Occident, nu prea știe unde să meargă la lucru. „Ar fi bine ca politicienii să ne dea locuri de muncă, să ne dea salarii, să nu mai plecăm afară, să mergem acolo numai în excursii, cum vin aici nemții și francezii”, conchide Peterffy.

Clienți puțini și fideli

Vânzările variază, în funcție de produs, de vreme și de ce vor clienții în anumită zi. Vânzătorii de la ambele chioșcuri spun că toamna merg cel mai bine castanele, în timp ce vara și toamna, porumbul fiert. „Pe timp de ploaie și zăpadă nu prea e vânzare, că nu se mai plimbă lumea. Dar impozitele vin și atunci”, punctează, cu un zâmbet ironic, Peterffy Csaba.

Nici în această zi frumoasă de noiembrie, clienții nu se înghesuie la cele două dughene din parc. Mai trec însă unii, fie români, maghiari sau romi, și iau pentru ei sau pentru copii. „Nu trecem zilnic, dar când trecem, luăm. Am luat numai castane, doar castane mâncăm”, ne spun, râzând, o tânără și mama ei, în fața uneia dintre dughene. „Sunt foarte bune produsele aici, sunt clientă fidelă. Acum am luat doar floricele, mai luam și castane dar nu am mai ieșit între timp. Am făcut o operație, și nu mai merg la serviciu, ies rar. După operația asta așa simt nevoia să mănânc!”, ne spune o clientă în fața celeilalte tarabe.

Niciunul nu a început ca vânzător

Niciunul dintre cei cu care am vorbit de la dughenele de castane nu a lucrat inițial în comerț. Vitus Márton a fost maistru la un liceu profesional, soția a fost telefonistă la Poștă și la o fabrică. Iar Csaba Peterffy a lucrat la fabrica de țigări și a fost lăcătuș la o centrală de bloc înainte să se apuce de afaceri. „Înainte de a munci, când eram la școală, nu vindeam”, spune Vitus Rozália și din râs, parcă îi simți emoția primelor zile de vânzătoare la standul din parc. „Nu sunt fricoasă”, adaugă ea, cu niște ochi ce transmit putere și curaj.

Dacă cei doi Vitus nu declară c-ar renunța la afacere, Peterffy Csaba pare mai dispus să renunțe la gheretă. „Nu avem timp liber de loc, nu am fost la mare din '99 încoace, nicio distracție, doar cu vânzarea sunt. Iar vânzarea merge tot mai prost”, se plânge Peterffy.

Fără concurență, nu există viață

Despre concurență, cei trei vorbesc mai ușor fără reportofon. „E un pic de concurență”, spune Vitus Márton despre vecin, fără alte comentarii. Peterffy e mai puțin reținut pe acest subiect în fața aparatului de înregistrat. „Am prețuri mai mici la unele lucruri, la altele suntem aproape egali. Ei vor să se îmbogățească mai repede, eu stau mai liniștit”, spune el despre vecini.

Totuși, el vede și rolul benefic al concurenței: „Fără concurență, nu există viață. Dacă vă uitați în orașul ăsta, sunt turcalouri (magazine second-hand - n.r.) peste turcalouri, unul peste altul, nici ei nu-și scot ochii unul la altul. E cârciumă lângă cârciumă, restaurant lângă restaurant, bănci lângă bănci, nimeni nu zice nimic, că trebuie să trăim fiecare. Dacă ești singur, te plictisești, așa e o viață mai interesantă”, subliniază Peterffy.

„Nu am cum să vin cu un produs în plus față de concurență, că nu mă lasă autorizația. Dacă mai băgăm un produs pe autorizație, atunci trebuie să plătim în plus. Dacă nu ar fi birocrația asta aș putea face orice”, mai spune el și ne arată o mapă plină de autorizații. „Impozitele și birocrația ne omoară. Iar de la anul se zice că iar o să ne strângă un șurub”, adaugă Peterffy, cu gândul la dările din 2016.

Greșeli (ne)observate

Și inscripțiile și imaginile de pe gherete fac diferența dintre ele. Inscripția ușor incorectă cu Papa Ștrumf, pe care am amintit-o la începutul articolului, datează din anii '90, de dinainte ca soții Vitus să vândă aici. Doamna Vitus e uimită să afle că textul conține o greșeală. „Am avut printre clienți oameni cu carte, am avut profesori, am avut și jurnaliști, nimeni nu mi-a spus despre text. Duminica trecută, cei mai mulți dintre clienții mei au fost români, unul nu mi-a spus nimic”, spune Vitus Rozália.

Și pe ghereta cealaltă a fost o greșeală, dar în alfabetul secuiesc. După ce o clientă a sesizat eroarea din inscripția în vechea scriere, firma care o făcuse a corectat-o gratuit. „Lipsea o literă și era scris invers, adică după cum citește românul. Acum e scris de la dreapta la stânga, că secuii mereu se gândesc invers, după ce greșesc, se gândesc că, 'Opa, nu e ceva bine, trebuia să fac altfel'”, spune, râzând, Peterffy.

Până să facă altfel, atât Peterffy, cât și cuplul Vitus vin, aproape în fiecare zi, în parc. Vânzătorii evită frigurile mari, dar vin când vremea e acceptabilă și în decembrie. Cum vin și acum, de dimineața și până seara. Noaptea, gheretele rămân fără vânzători, încuiate cu lacătul.

Personajele de desene animate rămân singure, vegheate de inscripţiile îmbietoare, sub lumina slabă din parc. Pentru cine nu știe poveștile din spatele lor, Mickey Mouse și Papa Ștrumf vorbesc despre o lume plină de bunătate și bunătăți. O lume neumbrită de concurență, emigrație și impozite.