„Mi-am luat la revedere de la copil și soție și așteptam să mi se întunece imaginea”
Povestea pe larg a luptei corp la corp dintre un cunoscut stomatolog și ursul care l-a atacat
Francisc Kátai, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați stomatologi din Sfântu Gheorghe, este un iubitor împătimit de natură. De când se știe, și-a găsit refugiul în pădure și niciodată nu i-a fost teamă să pătrundă în adâncul ei, chiar pe cele mai nebătătorite cărări. Pădurea a fost dintotdeauna pentru el cea mai importantă sursă de regenerare energetică și psihică, dar și un prilej de explorare continuă și de fascinație fără sfârșit. Ziua de 26 iunie a acestui an, când, în apropiere de Băile Șugaș, a fost atacat de un urs cu care s-a luptat corp la corp, fără altă armă decât dorința aprigă de a scăpa cu viață și informațiile medicale pe care s-a bazat lucid în timpul încăierării, l-a făcut nu doar să fie mult mai vigilent pe viitor, ci și să își dorească să le vorbească oamenilor despre pățania sa și să îi atenționeze cu privire la impredictibilitatea animalelor și la pericolul real pe care acestea îl prezintă.
Francisc Kátai povestește că, în ziua în care a fost atacat de urs, a profitat de ora liberă care îl despărțea de un prânz în familie, ca să alerge puțin prin pădure. Urma să meargă într-un restaurant în care mama sa, pe care a pierdut-o în februarie, obișnuia să mănânce adesea cu nepotul ei. Era un mod de a-și amintit de vremurile frumoase în care cei dragi lui erau în formație completă.
Deprins de mic cu sălbăticia, nu a cunoscut frica
Deși atletismul montan îl practică de aproximativ șase ani, Francisc Kátai a iubit sportul din copilărie. Când era mic, obișnuia să meargă cu bunicii la Lacul Sf. Ana, unde stătea cu cortul. În acea perioadă a învățat de la bunica sa că este important ca omul să își facă simțită prezența în zonele apropiate de habitatul animalelor sălbatice, întrucât acestea nu doresc o întâlnire cu omul și nu se apropie. Bazându-se pe ceea ce a învățat din copilărie și pe experiențele acumulate de-a lungul timpului, la fel ca mulți alți iubitori de munte, pădure și natură, a fost convins că știe exact ce are de făcut și că niciodată nu se va afla în pericol de moarte.
Ziua care i-a schimbat convingerea
Obișnuit așadar cu toate pădurile din jurul orașului Sf. Gheorghe, pe care le-a cutreierat ani la rând, indiferent de vreme și uneori chiar pe întuneric, Francisc a mers cu bicicleta spre Băile Șugaș, până aproape de izvor și de campingul amenajat în care oamenii se strâng adesea pentru a petrece timp în aer liber. Erau acolo oameni care petreceau și chiar și un grup de copii veniți la relaxare la sfârșit de an școlar.
Din acel punct, Francisc a decis să renunțe la bicicletă, pe care a legat-o de un stâlp, și să își înceapă alergarea. La scurt timp însă, nu departe de drumul principal, a văzut în fața lui un urs pe care l-a simțit agitat și care avea în mod evident intenția de a-l ataca. „De pe potecă, am intrat pe o cărare, un drum ca de căruță. E o zonă defrișată plată, de vreo 50 m, după care începe o urcare. Eu am urcat prin partea stângă a acestui desiș – aproape, în capăt, drumul cotește la dreapta. Înainte de a coti drumul la dreapta, la vreo 5m de cotitura respectivă, am auzit un sunet ciudat pe care nu-l mai auzisem până atunci. N-am știut cu ce să asociez zgomotul respectiv. Inițial am crezut că e o bufniță care își ia zborul. Nu mai auzisem pași după aceea, ca să îmi dau seama ce ar fi fost. Nici nu vedeam prin desișul acela nimic. Am crezut că e un câine. Am găsit un fel de bâtă, am luat-o și am alergat mai departe cu ea în sus. După ce am trecut de colțul ăsta de 5 m, la vreo 20-25 de metri în capătul potecii ăsteia, am văzut ursul. El urcase de unde era zgomotul ăla ciudat. Paralel cu mine a urcat, în viteză, a frânat și s-a întors către mine, că așa venea potecă în jos. I-am văzut ochii, i-am văzut figura, vedeam că urla, își arăta dinții ... era în ultimul hal de agitat. Eu am mai văzut urși și înainte, dar erau foarte liniștiți și păreau blânzi, dar ăsta se vedea clar că vrea să atace. Am văzut în ochii lui, exact așa cum vezi și la un om care are o intenție să îți facă rău. Eram sigur că o să mă atace. N-aveam nicio șansă să fug, efectiv n-aveam cum”, descrie Francisc Kátai primul contact cu animalul care aproape l-a sfârtecat.
Lupta corp la corp cu ursul fioros
Din momentul în care i-a văzut privirea, omul a înțeles că nu va putea scăpa de confruntare. Cu o luciditate greu de explicat în contextul dat, și-a evaluat punctele vulnerabile și, bazându-se pe cunoștințele anatomice pe care le deține ca medic, a calculat exact ce părți ale corpului poate expune spre atac și ce părți trebuie să protejeze cu orice preț pentru a-și asigura o șansă minimă de supraviețuire. „Am știut că o să fie de neevitat contactul. Urla, am început să urlu și eu. Bineînțeles, când m-a văzut, urla și mai tare. Venea spre mine cu o viteză că aveam impresia că parcă are o rachetă la fund. Nici nu îi vedeam labele din față mișcându-se pe pământ. Parcă glisa către mine, așa viteză avea. Mulți zic că ursul nu poate să alerge în jos, dar ăsta efectiv zbura. După momentul în care l-am văzut, al doilea moment a fost la un metru de mine. Deci efectiv nici nu am avut timp să procesez ce se întâmplă și cât de repede se întâmplă. N-aveam nicio șansă”, relatează Kátai momentele primei ciocniri cu animalul.
Văzând că intuiția sa nu dăduse greș și că animalul chiar atacă, Francisc nu a stat pe gânduri și s-a aruncat în luptă „Cum stăteam cu bățul lângă mine, ajunsese cam la un metru de mine și am văzut că are tendința să sară pe mine. Deci cum venea el așa spre mine, cu labele lăsate și fundul ridicat, în viteza aia, în momentul acela, am știut că vrea să sară pe fața mea. Și atunci, când am văzut că vrea să sară, am făcut o mișcare în lateral și am dat cu bățul. În momentul ăla, mi s-a părut că a fost surprins de mișcarea mea și, în a doua clipă, a dat după mine cu laba și mi-a atins piciorul. Agățat cu laba stângă de piciorul meu, s-a întors după mine și m-a tras pe jos. Atunci, am simțit forța aia pe care n-am cum s-o povestesc și n-am cu ce s-o compar. Nici nu știu dacă l-am nimerit sau nu cu bățul ăla mare. Știu doar că i-am dat spre cap, am auzit un zgomot, dar nu-mi dau seama dacă am lovit sau nu. Dar când am simțit ce forță are am știut că, dacă o să îmi muște ceva la picior, arteră femurală sau ceva, într-un minut sunt mort”, mai povestește Francisc de parcă ar relata un roman de aventuri în lumea sălbaticei jungle.
Judecând după forma gurii imense și alungite, cu o arcadă de formă cilindrică, și după urechile mici față de alți urși, Kátai este tentat să creadă că a fost vorba de o femelă, iar agitația o pune, într-o posibilă explicație, pe seama eventualei pierderi a puilor. În orice caz, în clipa în care a văzut gura animalului atât de aproape de el, l-a asociat cu un crocodil și i-a trecut prin cap că este important să îi țină gura închisă ca să nu-i permită să îl rănească mai mult. „M-am gândit că singura mea apărare era să îi țin cumva gura închisă. Deci numai la asta mă gândeam. Deci el are forță mare de închidere, dar la deschidere nu mai are forță. Trebuia să găsesc o variantă să mă apăr eu de forța asta. Voiam de la zona inghinală în jos să mă protejez să nu mă muște deloc. Aveam în cap să nu mă muște în zona arterei femurale. Mă rugam să mă muște undeva unde să am controlul și eu să îl țin cu gura închisă. Când a venit spre mine, cumva am încercat să-l aduc către mine, spre abdomen, să-mi protejez zona de la picioare în jos”, mai spune stomatologul care și-a activat chiar și în condiții de stres toate cunoștințele acumulate și le-a pus în slujba salvării propriei vieți.
Evenimentele s-au succedat cu o repeziciune care îl fac să nu își mai amintească fiecare detaliu însă a reținut cum, în momentul în care l-a mușcat de burtă, s-a încolăcit pe capul și gâtul animalului și l-a strâns cu toată forța de care era capabil. „Urmăream să îi țin gura închisă cât mai mult posibil. M-am încolăcit efectiv de capul lui și l-am strâns. În poziția asta nu își mai putea pune picioarele pe mine. Cum stăteam așa încolăcit, el s-a ridicat de câteva ori cu mine în aer și mă tot dădea pământ ca să scape de mine. Norocul meu a fost că nu a putut să se elibereze și nu și-a pus ghearele pe mine - că el trebuia să se sprijine de pământ cu ghearele din față ca să poată să se ridice. La un moment dat, a reușit cumva să scape. În momentul în care mi-a dat drumul de la abdomen, m-a și prins de mână. Atunci din nou mă gândeam că o să îmi văd antebrațul dat jos. Am strâns cât am putut de tare și efectiv n-a reușit să facă mișcări de smucire a antebrațului, pentru că l-am luat iar de gât. Încercam cu cealaltă mână să îi scot ochiul, să găsesc un punct în care să îi provoc ceva durere ca să mă lase în pace. Cum îl țineam așa, i-am văzut în urechea în fața mea și l-am mușcat de ureche. Și, când l-am mușcat de ureche, a lăsat antebrațul și a vrut să mă muște de față. Când a făcut mișcarea asta rapidă m-a prins de craniu. Simțeam efectiv că și-a fixat dinții pe calota craniană și simțeam cum îi alunecă dinții pe suprafața osului, că mi-a desprins pielea de pe cap. Efectiv mă scalpase. Mi-a făcut mișcarea asta de vreo trei ori, mi-a dat drumul și a plecat”, detaliază Francisc confruntarea corp la corp cu ursul.
Când se credea scăpat, a fost atacat din nou
Crezând că se îndepărtează și îl lasă în pace, Francisc s-a ridicat și a încercat să plece de la locul confruntării, dar ursul s-a întors și i-a dat cu forță o labă peste spate și, hotărât, se pregătea să finalizeze atacul. „M-a luat de umăr și m-am gândit atunci că, vai de capul meu, acolo am artera radială și sigur îmi țâșnește sângele. Așa de tare m-a prins, încât așteptam dintr-o clipă în alta să îmi scoată umărul din loc. La un moment dat, mi-a dat drumul de la umăr și m-a prins de cap din nou. Și acum, a doua orară, își fixase caninul la ureche. Mă luase puțin în zona temporală și a strâns ca lumea. Am simțit că a desprins puțin gura și apoi a strâns iar și am auzit un „poc!”. În momentul în care am auzit acel „poc!”, medical știam că o să îmi comprime creierul și o să mor. Mi-am luat la revedere de la copil și soție și așteptam să mi se întunece imaginea. Ca la EKG, când aștepți linia dreaptă”, continuă omul povestea despre cum se resemnase în fața gândului că va pieri.
În cele din urmă, când animalul a văzut că a cedat, l-a eliberat din strânsoare și s-a îndepărtat. Cu ultimele forțe, învingându-și durerile, a mers spre drumul principal cu gândul să avertizeze adulții și copiii pe care îi văzuse la urcare. Gândul că acei copii ar fi putut deveni victimele animalului care tocmai fusese pe punctul de a-i lua viața nu îi dădea pace. De asemenea, era conștient că trebuie să ajungă la spital, dar a refuzat oferta de transport oferită de trecătorii cu mașina. Nu își dorea nici să murdărească mașina cuiva, dar nici să își expună rănile deschise la pericole suplimentare de infectare. În cele din urmă a ajuns la spital, a fost supus unor prime intervenții și, ulterior, a fost trimis la Miercurea Ciuc pentru intervenții chirurgicale la Neurologie. În prezent se simte bine, dar încă se recuperează.
Recomandările omului pățit
Motivul pentru care își relatează nefericita întâmplare cu final fericit este acela de a le trage un semnal de alarmă oamenilor. Oricât de mult cred ei că știu cum să evite atacurile animalelor sălbatice, este evident că nu întotdeauna acestea acționează după manual. În plus, în opinia sa, regulile pe care le știau oamenii până acum nu se mai pot aplica în contextul în care urșii chiar par a se fi înmulțit necontrolat, părere pe care și-a format-o și după ce a observat că în ultima vreme nu prea mai sunt prin păduri căprioare sau bursuci – ceea ce este un semn că acestea ar fi putut fi mâncate de urs. „A fost o surprindere pentru mine pentru că eu am făcut totul cum am făcut până acum. Asta este marea noastră greșeală că nu înțelegem că este un animal făcut ca să atace. Cel care spune că trebuie să stai nemișcat probabil că vorbește doar din teorie. Nu ai cum. Din punctul meu de vedere nu ai cum să te prefaci că ești mort decât dacă ești leșinat”, mai spune între altele Francisc Kátai, care sfătuiește pe toată lumea să evite cu orice preț incursiunile în pădure. Cel puțin până se găsește o soluție de reechilibrare a faunei.