Parapareză spastică e diagnosticul pe care l-a primit, la vârsta de un an, Mauro Sporea din satul Brădet, aparţinător Întorsurii Buzăului. Din 2006 și până în prezent, copilul se luptă să meargă. Nu să alerge, nu să meargă cu bicicleta, ci doar să păşească normal. Prima intervenție chirurgicală, pe care a suferit-o în 2009, a fost una nereușită, fapt care a atras după sine și mai multe suferințe, de parcă cele pe care le avea deja nu erau suficiente. Își trăiește viața mai mult prin clinici de recuperare decât acasă sau la școală, asemenea copiilor de vârsta lui. La doar 11 ani, Mauro știe despre durere mai multe decât ne-am putea închipui.

„Dacă îl văd pe copilul ăsta că merge, eu nu mai vreau nimic de la viața asta”, mi-a spus, printre lacrimi, Daniela Sporea, bunica lui Mauro. „E greu. Dacă Dumnezeu aşa ne-a dat, trebuie să mergem înainte”, a adăugat aceasta.

„Am prietene care au copii neastâmpăraţi şi le văd că îi mai «zgâţâie» sau îi mai bat, iar eu le spun să se poarte frumos cu ei, să se bucure că au copiii sănătoşi. Le mai spun din când în când: «Nici nu ştiţi cum e să ai un copil bolnav şi să te chinui toată viaţa cu el. Cât îl ai sănătos, păstrează-l! Un copil trebuie să înţeleagă şi de vorbă bună, nu numai cu bătaia»”, mi-a spus mama lui Mauro, în timp ce, discret, îşi ştergea, la rândul ei, lacrimile.

Pe când avea doar un an, familia a observat că Mauro nu poate nu doar să facă primii paşi, ci nici măcar să stea în şezut: „Chiar dacă îl sprijineam între perne, el aluneca imediat pe spate. Am fost la mai mulţi medici. Unul dintre ei mi-a spus «doamnă, nu vreau să vă supăraţi pe mine, dar vă spun sincer că o să aveţi mult de tras». Din acea clipă, respectiv din anul 2006, am început tratamentele de recuperare”, mi-a mărturisit bunica lui Mauro.

Intervenţii chirurgicale suferite de Mauro

Cum un necaz nu vine niciodată singur, prima operaţie suferită de băiat în 2009, la Braşov, a fost nereuşită. La puţin timp, durerile au devenit insuportabile: „Cusătura operaţiei a fost prinsă de tendon. Vă spun, când s-a desfăcut cusătura, copilul nu a putut să mai meargă deloc. Cădea în nas, pur şi simplu. Ne-am dus la Urgenţe cu el pentru că plângea de durere”, a mai precizat Daniela Sporea.

Operaţia de la sfârşitul anului 2015, realizată la Spitalul „Regina Maria” din Bucureşti, a costat 8.000 de euro şi pare să fie una de succes. „El vrea neapărat să se facă bine, să fie ca toţi copiii şi să meargă la şcoală. Era foarte bucuros înainte de operaţie. Doctorul de acum ne-a spus că dacă operaţia din 2009 ar fi fost făcută cum trebuie, Mauro ar fi putut să meargă de mult”, a mai completat bunica.

Timp de trei săptămâni din fiecare lună, Mauro şi bunica lui merg la Gura Ocniţei din Târgovişte pentru a face exerciţiile şi tratamentul de recuperare.

Familia observă deja îmbunătăţiri în starea de sănătate a copilului, însă drumul către recuperarea completă este încă lung. „Când l-am văzut că, în sfârşit, face primii paşi singur, l-am luat în braţe şi am început să plâng. Copilul nu înţelegea de ce plâng, dar i-am spus că de bucurie că merge”, spune bunica băiatului.

În luna mai, Mauro este programat la următoarea consultaţie. Daniela Sporea a mai adăugat: „După operaţie, domnul doctor ne-a spus că trebuie să mai facem o intervenţie. În funcţie de cum se recuperează până în mai, ne va spune când suntem programaţi pentru următoarea operaţie”.

Cheltuielile, peste puterea familiei

Mama lui Mauro, Ioana Sporea, este nevoită să stea departe de copilul ei bolnav, pentru a lucra în străinătate. Operațiile, recuperările, vizitele la medici, ghetele ortopedice – toate acestea costă bani, pe care familia nu și-i permite fără sacrificiul mamei. „Când vin acasă, cu mine nu vrea să stea. Zice că eu nu ştiu ce să îi fac. Stă doar cu bunicii lui. Este foarte greu, dar ce să fac? Pe un salariu de 600 de lei nu am ce să fac aici. Nu ne ajung banii nici de medicamente”, ne-a spus mama lui Mauro.

Dar și mai trist este faptul că nici acest sacrificiu nu este de ajuns. Toţi banii câştigaţi de mamă merg pe tratamente, pe operaţii, ghete ortopedice şi alte accesorii de care copilul are nevoie pentru a se recupera.

Sprijinul din partea statului român este aproape inexistent. Ajutorul de handicap pe care îl primește Mauro este de 100 de lei pe lună. „Ce să facem cu 100 de lei? Nici ca să meargă la şcoală nu sunt suficienţi. Ca să nu mai vorbim de tratamente şi aşa mai departe”, a explicat mama lui Mauro.

De parcă toate acestea nu ar fi de ajuns, nici alocația de stat, de care ar trebui să beneficieze în mod normal copilul, nu mai ajunge la el.

„Prin 2009 am făcut cerere să primesc alocaţia de stat a copilului meu din Italia, nu de aici. Din Italia primeam circa 100 de euro pe lună, nu câteva zeci de lei cât aş fi primit în România. De acolo mi-au trimis actele în România, acte care ar fi trebuit să confirme că nu am alt venit aici în ţară. Actele de la Sfântu Gheorghe ar fi trebuit trimise la Bucureşti, iar de la Bucureşti, înapoi în Italia. Acest lucru nu s-a întâmplat nici în ziua de azi. Ba mai mult, s-a întrerupt şi alocaţia de stat de aici, dar nu primesc nici de acolo”, a mărturisit mama lui Mauro.

Peste trei săptămâni, Mauro va avea nevoie de o pereche de ghete ortopedice care costă aproximativ 430 de lei, potrivit familiei. „Când merge la şcoală, aproape săptămânal suntem nevoiţi să îi cumpărăm tot alte ghete pentru că se strică repede. De multe ori comandăm câte două perechi să nu rămânem fără”, mi-a spus Ioana Sporea. „Lunar, 150 – 200 de euro îi trimit acasă pentru tratamente. Să nu mai vorbesc de faptul că trebuie să mai şi mănânce, să se îmbrace şi aşa mai departe”, a adăugat aceasta.

Mauro, elev conştiincios

Şcoala este foarte importantă pentru Mauro, care este elev în clasa a III-a la Şcoala din Brădet. „Acum, vine doamna învăţătoare la noi acasă şi ne ajută să învăţăm. Ne explică ce avem de făcut, ne aduce lecţiile, temele şi chiar îl ascultă pentru note ca să nu rămânem în urmă”, mi-a spus mama lui Mauro.

„Noi am învăţat încontinuu. Nu ne-am lăsat deloc. Am învăţat tabla înmulţirii, facem exerciţii, citim. Când suntem la recuperare, ne auzim cu învăţătoarea la telefon şi ne spune ce avem de făcut”, a completat şi bunica băiatului. „Colegii lui de clasă sunt foarte cumsecade. Au fost foarte buni cu el. Acum după operaţie, când a fost în gips, au venit în vizită toţi. Când am venit de la recuperare, înainte de sărbătorile de Crăciun, am fost la şcoală ca să ne întâlnim şi noi cu Moş Crăciun. Le-am făcut surpriză colegilor lui Mauro, pentru că nu ştiau că o să venim. Când l-au văzut copiii, s-au bucurat mai tare decât de venirea lui Moş Crăciun. Toţi se uitau la el să vadă cum merge şi îl încurajau. Nimeni din şcoală nu a râs de el vreodată. Toţi l-au ajutat, unii chiar şi cu bani, alţii cu vorbe bune”, mi-a mai spus Daniela Sporea.

Orice ajutor poate face diferenţa

După ce se va face bine, Mauro mi-a mărturisit că îşi doreşte să joace tenis, fotbal, să cânte la orgă, dar şi să se joace cu animalele din gospodărie. Lucruri care pentru noi sunt naturale şi normale, pentru Mauro sunt adevărate minuni.

Donaţiile în bani, dar şi orice fel de sprijin din partea oamenilor din comunitate, ori din judeţ, sunt cele care îi vor putea reda speranţa lui Mauro Sporea, copilul în vârstă de 11 ani, din satul Brădet, diagnosticat cu parapareză spastică.

În prezent, cei interesaţi să ajute pot face donaţii la Casa de Cultură din Întorsura Buzăului, la Bisericile din zona Buzaielor sau direct la familia băiatului.