A plecat din țară de șapte ori, la începutul fiecărei vacanțe de vară, hotărâtă să înceapă o viață nouă departe de România. Dar de fiecare dată, venirea lunii septembrie „i-a frânt inima” și a întors-o la catedră. În cadrul campaniei „Oamenii din spatele funcțiilor” am discutat cu Maria Băilă, directoarea adjunctă a Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe. Dincolo de funcția de conducere și de cei 25 de ani de Istorie, descoperim un om care a ales, conștient, să rămână. Un om care aleargă semimaratoane, care își ia energia de la ora 6:00 dimineața alături de comunitate și care simte că adevăratul „acasă” este în sala de clasă, printre elevi.

– De cât timp sunteți directoare adjunctă la Colegiul Național „Mihai Viteazul” și ce v-a determinat să urmați această carieră în învățământ?

Predau disciplina Istorie din anul 1999. Mă număr, cred, printre acei oameni norocoși care își exercită profesia cu pasiune și asumare. Funcția de director adjunct al Colegiului Național „Mihai Viteazul” o exercit din toamna anului 2012. Deși cariera mea didactică se întinde pe parcursul a 25 de ani, nu am resimțit niciodată monotonia sau rutina profesională. Fiecare zi aduce situații diferite și adesea neprevăzute, pe care le-am privit constant ca pe provocări și oportunități de dezvoltare. Îmi exercit funcția de director adjunct cu responsabilitate și dedicare, ghidată de convingerea fermă că leadershipul educațional presupune seriozitate, implicare și asumarea responsabilității.

– Când erați copil, ce visați să deveniți și cum s-a schimbat visul dumneavoastră de-a lungul timpului?

Amintirile din copilărie sunt mereu prezente în viața mea și reprezintă o constantă motivațională. Am trăit o mare parte a copilăriei în perioada comunistă, suficient de mult încât să pot aprecia, poate mai profund decât alții, ceea ce am astăzi, în primul rând libertatea de gândire și de exprimare. Ca orice copil al acelor vremuri, mă jucam „de-a școala”. Împreună cu alți copii de vârsta mea improvizam, în veranda de la intrare, o sală de clasă, așezam păpuși în bănci imaginare și le vorbeam despre lucruri simple. Aveam chiar și un catalog improvizat. Privind retrospectiv, poate că acele jocuri anticipau o viitoare meserie de dascăl, deși la acea vârstă nu îndrăzneam să privesc atât de departe.

Un rol important l-a avut, fără îndoială, și modelul fraților mai mari. Toți știau ce meserie vor urma, erau mereu apreciați la școală. Sora mea cea mare, Marcela Radu, la rândul ei, este cadru didactic, iar aprecierile constante la adresa ei, acele comparații firești ale copilăriei: „sora ta era așa, putea mai mult…”, au funcționat pentru mine nu ca o presiune, ci ca un stimul de autodepășire.

Îmi amintesc însă cu mare claritate un moment anume: eram în drum spre școală, observam oamenii din jur și, la nici zece ani, am avut o revelație simplă, dar profundă. Cel mai mult îmi doream să devin un adult independent. Aș putea spune că acest vis s-a împlinit. Astăzi, „jocul” de atunci a devenit o responsabilitate serioasă. Încerc, prin ceea ce fac, să modelez caractere, să creez oportunități de formare și dezvoltare pentru elevii mei și să le insuflu dragostea pentru istorie. Pentru acea parte uneori nevăzută din noi, dar esențială pentru ceea ce suntem: identitatea noastră.

– Care a fost cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o până acum în carieră?

Atunci când faci ceea ce îți place, munca se transformă într-un proces de învățare continuă. Vin la școală cu aceeași curiozitate cu care alții merg la cursuri de formare, nu cu sentimentul unei obligații. Vin cu bucurie, cu dorința de a învăța, pentru că oamenii din jurul meu  sunt o sursă continuă de creștere. În fiecare zi învăț din situațiile neprevăzute pe care le presupune viața școlii, iar această deschidere spre învățare m-a ajutat să mă dezvolt constant, atât profesional, cât și uman. 

– Există un moment în care ați simțit că munca dumneavoastră a schimbat viața cuiva?

Da, cred că acest sentiment îl trăiește, la un moment dat, fiecare dascăl, iar el reprezintă, poate, cea mai frumoasă satisfacție a acestei misiuni. Momentele în care, peste ani, întâlnești foști elevi care îți spun că își amintesc cu drag de orele tale sau de cuvintele spuse la timpul potrivit sunt dovezi tăcute, dar profunde, că munca ta a contat.

Cred cu tărie că noi, dascălii, continuăm să trăim prin elevii noștri. Așa cum eu le port recunoștință profesorilor mei pentru ceea ce mi-au transmis (doamna dirigintă Gabriela Zaharescu, domnul Leca Băncilă, etc.) sau oamenilor care mi-au fost sprijin în viață, sunt convinsă că există foști elevi care, la rândul lor, păstrează o amintire frumoasă despre mine. Unele dintre mesajele primite de-a lungul timpului le păstrez cu grijă; ele mă emoționează uneori până la lacrimi și îmi confirmă că educația adevărată lasă urme adânci, chiar dacă nu întotdeauna vizibile imediat.

– Ce pasiuni aveți în afara serviciului?

Îmi place foarte mult să călătoresc, să descopăr locuri noi și să mă întâlnesc cu trecutul oriunde merg. Astfel, istoria capătă un sens și mai profund, trăit, nu doar studiat. În egală măsură, lectura, filmul, alergarea, ciclismul și înotul fac parte din rutina mea de echilibru. Prețuiesc timpul petrecut cu familia și cu prietenii și încerc să dau sens fiecărei clipe. Aș putea spune că reușesc să îmbin armonios utilul cu plăcutul. În proiectele Erasmus+ derulate alături de elevi, mai ales cele care presupun mobilități în alte țări, am un mic ritual personal: îmi place să „iau pulsul” locului încă de la primele ore ale dimineții, în alergare. O cursă ușoară de 5–10 kilometri oferă o perspectivă cu totul specială asupra unui oraș care abia se trezește la viață și creează o conexiune autentică între prezent, spațiu și istorie.

– În provocarea Fitness Tribe ați început să alergați la ora 6:00 dimineața și nu v-ați oprit nici măcar în vacanță. Ce v-a motivat să păstrați această rutină?

Povestea mea cu Fitness Tribe a început cu mult timp în urmă. Inițiativa a crescut în timp, într-o adevărată comunitate a iubitorilor de alergare din Sfântu Gheorghe, iar acest spirit de comunitate a fost una dintre cele mai puternice motivații pentru mine. Alergam și înainte, însă ideea de a ieși la ora 6 dimineața părea, la început, o provocare dificilă. Lucrurile au devenit însă mai simple atunci când ai alături oameni care te motivează. Îi sunt recunoscătoare bunei mele prietene, Eszter Gajdo, cea care m-a apropiat și mai mult de sport și mi-a arătat că alergarea poate deveni o „dependență” frumoasă. Ajungi să regreți zilele în care nu îți faci timp pentru ea.

Am devenit membră a acestei asociații și am participat la aproape toate provocările organizate. Nu urmăresc performanța sau viteza, ci bucuria mișcării și sentimentul de apartenență la o comunitate unită, în care nu există bariere lingvistice sau de altă natură. Alergarea ne aduce pe toți la același start.

Alerg sau pedalez ori de câte ori am ocazia, inclusiv în curse caritabile, donez kilometri și donez sânge, cu convingerea că gesturile mici, făcute constant, pot aduce un strop de bine în viața cuiva. Pentru mine, această rutină matinală a devenit nu doar un exercițiu fizic, ci o formă de echilibru și de responsabilitate față de mine și față de comunitate.

– Cum a fost experiența primului dumneavoastră half marathon și ce a însemnat să îl finalizați?

De curând am participat la half marathon-ul de la Larnaca. Pentru un alergător, cei 21 de kilometri nu reprezintă o distanță imposibilă. Mai parcursesem această distanță și înainte. Însă participarea la o cursă oficială este cu totul altceva. Mii de oameni alergând împreună, o atmosferă specială care îți dă aripi, deschidere și prietenie din toate direcțiile. Descoperi rapid că toți împărtășesc același sentiment: bucuria alergării. Energia colectivă, emoția startului și satisfacția fiecărui kilometru parcurs transformă cursa într-o experiență memorabilă.

Finalizarea acestui prim half marathon a fost o confirmare personală: nu doar că pot, ci și că alergarea a devenit o parte esențială din viața mea. Este o experiență pe care o recomand oricui și care, în același timp, mi-a întărit convingerea că această „dependență” frumoasă abia a început.

– Ultima oară când am vorbit, erați la școală încă la ora 18:30. Cum reușiți să faceți față tuturor responsabilităților și să vă păstrați energia pentru pasiunile personale?

Când faci cu adevărat ceea ce iubești, orele par să treacă fără să le simți. La școală, fiecare zi aduce provocări diferite: uneori sunt situații neprevăzute care cer soluții rapide, alteori sarcinile se adună și depășesc cadrul obișnuit al celor opt ore. Dar niciodată nu le percep ca pe o povară. Disponibilitatea de a rămâne la școală atât cât este nevoie face parte din bucuria de a contribui concret la educația elevilor și la dezvoltarea comunității școlare.

Îmi place să spun că investim timp în educație. Și acest timp nu este pierdut, ci transformator. Și, paradoxal, această implicare intensă nu îmi diminuează energia pentru pasiunile mele. Dimpotrivă: ele devin sursa mea de echilibru, de inspirație și de regenerare. Fie că alerg dimineața pe străzile liniștite ale orașului, că pedalez sau citesc, aceste momente îmi dau energie și bucurie, reîncărcându-mă pentru fiecare provocare la școală. Astfel, munca și pasiunea personală nu se exclud, ci se completează reciproc, alimentându-mi motivația zi de zi.

– Dacă ați putea vorbi cu versiunea dumneavoastră mai tânără, ce sfat i-ați da?

E greu de spus ce sfat i-aș da versiunii mele mai tinere, pentru că, privindu-mă înapoi, nu aș schimba nimic în alegerea profesiei mele. Cu toate plusurile și minusurile, aș face totul la fel. La începuturile carierei, unele aspecte mai dificile ale acestei profesii m-au tentat să mă orientez către un alt domeniu, în cadrul instituțiilor statului.  Am dat multe examene grele, iar când trebuia să fac pasul decisiv, am renunțat. Pur și simplu nu îmi imaginam viața fără școală.

Am încercat chiar să emigrez; am plecat de șapte ori, la începutul vacanțelor de vară, dar de fiecare dată, septembrie îmi frângea inima și mă întorceam. Asta pentru că, în clasa de elevi, simt că sunt cu adevărat eu.

– Care este locul unde vă simțiți cel mai „acasă” și ce înseamnă pentru dumneavoastră rădăcinile și drumul care v-a adus la Sfântu Gheorghe?

Pentru mine, „acasă” înseamnă România. Călătorind mult, am avut momente în care am mulțumit providenței că m-am născut aici. Dar dacă vorbim despre profunzimea sentimentului de „acasă”, trebuie să spun că adevăratul meu acasă este aici, la Sfântu Gheorghe. Simt că am încă multe de oferit acestei comunități și că aici îmi pot aduce cu adevărat contribuția. Am trăit în acest oraș mai mulți ani decât am trăit în locul în care m-am născut.

Rădăcinile mele se află la Întorsura Buzăului și aparțin, așa cum spunea cineva drag mie, „unui neam de om bun”. Alegerea Sfântu Gheorghe nu a fost întâmplătoare. Încă din ultimul an de facultate am început să frecventez Centrul Ecleziastic de Documentare Mitropolit „Nicolae Colan”, unde transcriam documente în alfabet chirilic pentru lucrarea de licență. Am vizitat și arhivele județene și, treptat, am început să cunosc oameni care m-au încurajat și susținut să îmi aleg acest oraș ca loc de activitate.

– Există un vis sau un obiectiv personal pe care încă nu l-ați realizat, dar la care lucrați?

Da, cu siguranță. Cred că a visa și a-ți stabili obiective este un proces continuu. Îmi propun constant atât ținte imediate, cât și obiective pe termen mai lung, încercând ca prin tot ceea ce fac să îmi cunosc mai bine limitele și, în același timp, să mă bucur de fiecare etapă a parcursului meu.

În prezent, lucrez alături de buna mea colegă și prietenă, Dana Balog, și întreaga echipă de proiect – doamna director Costea Luminița și doamna contabil-șef Bucur Lavinia – la implementarea proiectului de acreditare Erasmus+, care oferă profesorilor oportunități de formare internațională și care, începând din acest an, se extinde și către mobilități dedicate elevilor. 

Privind spre viitor, mi-ar plăcea să reiau activitatea de cercetare și să valorific potențialul arhivistic deosebit al județului nostru. Nu în ultimul rând, îmi doresc să continui să descopăr lumea prin călătorii și, de ce nu, să mă pregătesc pentru un nou maraton.

Din aceeași serie citește și: 

• János Benedek Huszár, omul care a dat televizorul pe poezie și agricultură;

• Nicolae Pastor: „Lucrul cu animalele și cu câmpul mă țin cu picioarele pe pământ și îmi amintesc mereu de unde am plecat”;

• Universul neștiut al directorului de la Direcția Județeană de Mediu Covasna;

• Raul Urdă: De la „tată” pentru zeci de copii, la primarul pe două roți din Întorsura Buzăului.