Interviu cu Radu Cotarcea, vicecampion mondial de dezbateri academice

Radu Cotarcea este cunoscut în Sfântu Gheorghe, dar și în întreaga țară, pentru performanțele înregistrate în campionatele de dezbateri la care a participat ani la rând. În 2014, împreună cu un student din Cluj-Napoca, a condus echipa României pe poziția de vicecampioană mondială la Campionatul Mondial de Dezbateri Academice desfășurat la Chennai (India). Tot atunci, Radu a obținut și locul al VI-lea din lume la vorbitori.

În prezent, lucrează ca editor șef la CEE Legal Matters, o publicație juridică în care, așa cum spune el glumind, scrie despre unele dintre cele mai plictisitoare subiecte despre care s-ar putea scrie vreodată.

Nu știu cât de plictisitoare sunt de fapt acele subiecte, dar știu, acum după ce l-am cunoscut, că Radu Cotarcea este departe de a fi un om plictisitor. Atitudinea relaxată și rapiditatea cu care formulează răspunsuri, dar mai ales bucuria cu care se lasă provocat și se lansează în discursuri fac din Radu un tânăr șarmant și un partener de dialog dintre cei mai interesanți. Am purtat cu el o discuție lungă despre avantajele și dezavantajele pe care ți le aduce abilitatea de a găsi argumente și contraargumente pentru orice idee și am aflat lucruri la care nu mă gândisem niciodată.

– Aș vrea să pornim discuția noastră de la ideea de argumentare, pentru că tu ai o experiență recunoscută în competițiile de dezbatere. Prin acest exercițiu pe care l-ai avut vreme îndelungată, ți-ai dezvoltat capacitatea de a găsi argumente și contraargumente pentru absolut orice idee, orice crez, orice situație. Un om ca tine, nu este oare expus pericolului de a nu mai ști ce să creadă la un moment dat? Într-o mare de argumente, nu devine foarte greu să îmbrățișezi un crez?

– Da. Acesta ar putea fi un dezavantaj care ridică o serie de probleme de identitate proprie, însă, dacă problema în sine este dată de faptul că tot timpul conceptualizezi toate părțile și toate direcțiile potențiale ca să argumentezi ceva, asta înseamnă în același timp că exact prin același exercițiu ajungi totuși la o concluzie. Adică accepți sau nu accepți anumite argumente. Da, argumentarea și contraargumentarea îți pot crea o problemă pe termen scurt spre mediu, dar, pe măsură ce te maturizezi și tu ca individ, îți așezi totuși un anumit sistem de gândire și anumite valori.

– Cu ce diferă un om care a trecut prin acest exercițiu al dezbaterii de un om care nu are o astfel de experiență?

– Diferența față de alți oameni, care nu au trecut prin acest exercițiu, constă în faptul că știi unde le este baza argumentelor selectate. Dacă ajungi să crezi în ceva, nu ajungi să faci asta pentru că așa ai văzut la mama când erai în clasa a V-a, ci este rezultatul direct al unui exercițiu intelectual pe care ți l-ai asumat, ți l-ai însușit, ai înțeles tot procesul cognitiv din spatele lui, ai înțeles toate premisele tale, ceea ce, pe de o parte, te face un pic mai catâr, pe de altă parte te face mult mai empatic, în sensul în care atunci când cineva îți aduce contraargumente, este foarte probabil ca și tu să te fi jucat cu ele la un moment dat și atunci nu îi judeci pe oameni ca fiind proști, ci doar ca pe niște oameni care au ajuns la o concluzie.

– Poți să-mi spui câte concluzii sunt posibile în urma unui astfel de exercițiu?

– O infinitate și tocmai în asta constă frumusețea acestui joc. Dar mai frumos decât atât este faptul că de fiecare dată când ajunge cineva la o altă concluzie decât a ta, reacția instinctuală, la un moment dat, nu mai este să devii contradictoriu, ci dimpotrivă, să fii intrigat. Dacă tu descoperi o concluzie la care nu te-ai gândit, atunci te oprești puțin și te gândești că există un silogism pe care nu l-ai luat în considerare la un moment dat, un raționament logic pe care nu l-ai avut în vedere, căci cel din fața ta a ajuns cumva la concluzia care te surprinde. Atunci îți este mai degrabă suscitată curiozitatea, decât să fii instigat la o adversitate de tipul „Ești prost”.

– Dar dacă lucrurile sunt atât de interesante precum le expui, nu există pericolul de a fi tentat să te joci mereu de-a concluzia, fie numai de dragul argumentării?

– Nu. Nu sunt deloc tentat. Chiar fac asta!

– Și nu te rătăcești într-un labirint al concluziilor ce se nasc în mintea ta?

– În mintea mea poate mai puțin, pentru că dacă astăzi susțin o concluzie care diferă de cea pe care am susținut-o ieri, dar care este în continuare logică și bine structurată, nu văd nicio problemă. Însă este posibil ca ea să fie derutantă pentru oamenii din jurul nostru, care nu sunt expuși la aceeași metodologie de gândire și care pot să se plictisească de atâtea variante de argumentare. Însă avantajul e că în felul acesta poți face o selecție și poți să te înconjori de oameni care sunt pe placul tău și ești mai câștigat.

– Dar faptul că astăzi susții lejer o concluzie pe o temă dată, iar mâine susții o altă concluzie pe aceeași temă nu arată o lipsă de constanță față de un crez?

– Poate, deși cred că întrebarea care trebuie pusă este: care este valoarea unui crez în constanța sa? Sincer, aș prefera o lume în care toți oamenii să aibă un anumit sistem de valori, dar un pic mai multă maleabilitate la nivel de a accepta schimbări, raportat la ce se întâmplă. Dacă de pildă intru în confruntare cu o persoană care are un sistem de gândire radical diferit de gândirea mea, atunci trebuie să aflu care este rezultatul optim, acela în care pot să-mi modelez propriul sistem de gândire, așa încât să mă armonizez cu persoana respectivă și să ajungem la o gândire constructivă împreună sau la una în care să ne contrazicem și să insistăm fiecare pe punctul lui de vedere.

– Dar când spui că o persoană gândește radical diferit de tine, folosești un cuvânt dur: radical. Este un termen care nu lasă loc pentru maleabilitatea despre care vorbești, decât dinspre tine. În baza exercițiului de om de dezbateri ești singurul care poate fi flexibil, nu și persoana cu gândire radicală.

– Just, doar că eu vorbeam de faptul că ideea în sine este radical diferită de ideea mea, ceea ce nu înseamnă că persoana respectivă este radicală în crezul său. Dar și în situația în care cineva este un împătimit într-o direcție anume, tot este mult mai bine să fii deschis și să înțelegi argumentele care l-au condus către concluzia la care ține atât de mult. Dacă nici așa nu poți ajunge la o concluzie comună, atunci persoana respectivă nu merită să insiști mai mult.

– Ți s-a întâmplat să ai de-a face cu o persoană atât de rigidă și radicală, încât să te vezi obligat să renunți?

– Mi s-a întâmplat, mai ales în mediul profesional, dar acolo nu era cazul unui sistem de gândire adoptat, ci era vorba de o megalomanie, de o convingere că ei sunt buricul pământului. În orice caz, acestea sunt instanțe în care nu îmi pierd timpul să argumentez.

– Cât de importantă este diplomația în încercarea de a-i schimba punctul de vedere celuilalt, față de poziționarea fățișă pe o latură adversă a dialogului?

– Aici trebuie să facem o nuanțare asupra a două aspecte ale dezbaterilor. Există dezbateri competitive, în care începi cu „ba nu!”, și există nivelul persuasiunii, în care nu mai ai de-a face cu o dezbatere propriu-zisă, ci intervin și alte aspecte la nivel de cum te proiectezi în fața persoanei respective, cum comunici cu ea, cum îți asumi limbajul corporal și cum gestionezi emoțiile persoanei respective în timp ce îi vorbești.

– Cât de important este limbajul corporal?

– Critic! Te ajută enorm să îți dai seama care sunt punctele de presiune pe care le poți folosi. Este deosebit de important să descifrezi reacțiile în fața a ceea ce prezinți, ca să știi ce funcționează și ce nu cu cel din fața ta, atunci când vrei să îl convingi de ceva.

– Aș vrea să te mai întreb, în ciuda faptului că noțiunea de dreptate reprezintă un subiect filosofic care poate fi el însuși supus dezbaterilor, cine are dreptate într-o dezbatere?

– În general, oricine hotărăște arbitrul, deși verdictul acestuia este unul subiectiv.

– Argumentele sunt singurul criteriu în baza căruia se face departajarea sau mai contează și carisma și alte tehnici de convingere?

– Din punct de vedere holistic, echipa care câștigă este echipa care a reușit să se situeze la un nivel înalt de persuasiune, ceea ce depinde de calitatea logică a argumentelor, claritatea structurală a ideilor și de stilul pe care îl adopți. Tocmai de aceea am făcut mai devreme distincția între dezbatere și persuasiune. Pentru că atunci când dezbat cu cineva, încerc să fiu persuasiv față de arbitru.

– Dar în dezbaterile interumane, din afara competițiilor, cine are dreptate?

– Bună întrebare! Cred că cel care are mai multă răbdare și nu cedează primul. Cred că persuasiunea unu la unu se rezumă la un război de tranșee.

– În cazul acesta, nu pot să nu te întreb: ce rol are dezbaterea în viața noastră, în afară de faptul că ne stimulează intelectual? Are dezbaterea un sens în aspectul pragmatic al existenței umane?

– Enorm. Mai întâi, într-o lume ideală, toată lumea ar face dezbateri și, astfel, ar da dovadă de mai multă flexibilitate, care ar crea o lume mult mai frumoasă și mai lină. Dar, dacă vorbim despre o finalitate practică, atunci primul lucru la care te ajută dezbaterea este să convingi pe cineva să facă ceea ce vrei tu să facă, dar mai sunt și multe alte aspecte pe care le-aș putea include într-o listă foarte lungă.