ACTUALITATE 27 octombrie 2011

Gând de recenzor (III). Nu-ți zic cenepeu’ și-mi ascund amantu’

de Elena Rotaru | 47 vizualizări

Vestea că ”iar e obligatoriu CNP-ul” m-a găsit la ieșirea dintr-un bloc în care tocmai avusesem un schimb de nervi cu un polițist de se credea șef peste toți recenzorii planetei. Nici măcar faptul că am primit vestea de la o persoană dragă nu a îmblânzit efectul. Inițial am spus că nu se poate și mai apoi am înțeles implicările acestei decizii. ”Și dacă trebuie să revenim la locuințele unde n-au dat codul?”, asta a fost singura mea preocupare.

De la cei care urmau să confirme sau să infirme vestea n-am primit în acea seară niciun semn așa că trăiască internetul care ne ține legați la realitate și la răzgândirile unora. Într-un final, ordinul a fost de continuare a recensământului cu înscrierea obligatorie a CNP-ului și după ce terminăm cu recenzarea locuințelor arondate vom reveni la familiile care au refuzat pe motiv de televizor să-și dea codul ce-i apăra de frauda electorală.

Cu noua decizie în minte, purced la drum și îmi anunț prezența la ușa unei locuințe. Amabili oameni până le cer datele. Evident că prinși cu munca și cu cele zilnice nu avuseseră timp să se pună la curent cu noutățile. Le dau răgaz să se documenteze și după 5 minute de navigat pe internet pe pagini de știri îmi dau dreptate și se scuză. Pe scările blocului mă întâlnesc cu o familie pe care deja am recenzat-o acum câteva zile și îmi zâmbesc vesel spunându-mi că așteaptă să revin la ușa lor după codul numeric dar să stau liniștită că nu o să-mi deschidă. Nu mă amuză dar nici nu mă întristează ce spun, pe undeva au dreptate.

Dar cea mai și cea mai întâmplare mi-am petrecut-o la un etaj unde îmi rămăsese doar o locuință. Îmi deschide o ea destul de tânără și mă întreabă fix de 5 ori ce, de ce, cum așa, pentru ce, dar totuși de ce. Trage ușa după ea și îmi cere să aștept. Mă gândesc că poate are ceva pe foc, are de strâns masa sau cine mai știe ce activitate casnică ce nu suferă amânare. Și stau, și stau, și bat la ușă. Iese pe scări și îmi cere să o întreb. Îi reamintesc că am nevoie de actele de identitate ale persoanelor care locuiesc acolo. ”Noi stăm aici 3, eu, fata mea și bunicul meu dar eu codul numeric nu îl dau.” Îi spun că e musai dar ea că nu-mi dă cenepeu’ și chiar dacă insist ea tot nu-mi dă cenepeu’.

Mă simt ca într-o piesă de teatru rus: ea răvășită și cu scena care se petrece în fața ușii, în curent, într-o scară de bloc nezugrăvită și cu becul, oricum chior, care se stinge din când în când. Dar nu, nu e nimic artistic aici, e doar al naibii de trist.

Se duce într-un târziu după acte, revine și îmi cere explicații pentru fiecare propoziție pe care o rostesc. ”Doamneeee, eu n-aș fi pus niciodată o asemenea întrebare”, ”dar dacă eu am amantu’ în casă și nu vi-l zic?”, ”și dacă amantu’ e chiar acum în spatele ușii?”, ”știu doamnă că nu dumneavoastră ați făcut întrebările, dar de ce mă întrebați dacă sunt divorțată?”, ”și oricum nu știți dacă-mi ascund amantu’ și nu vi-l declar”. Suferința mea, deja fizică, atinge apogeul. Au fost cele mai lungi 25 de minute din tot recensământul ăsta. Uf!

Mai rămâne doar acest week-end din procesul acesta necesar dar chinuitor de recensământ și îmi dau seama că mai este timp suficient pentru noi modificări, pentru prelungiri, pentru experiențe și întâmplări care să mă uimească.

Cum mi-am petrecut finalul de recensământ și cum am recuperat CNP-urile unora, în ziarul de luni.

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.