Nu, n-am înnebunit subit, nu preşedinte al României aş vrea eu să fiu, asta ar fi mai degrabă o pedeapsă, ci preşedinte de Federaţie. Dacă se poate, al Federaţiei Române de Fotbal. O meserie (?) comodă, fără nicio răspundere şi, mai ales, extrem de productivă.

Hai să vedem de ce: păi ce leafă are un preşedinte de Ţară românească? Vreo 9.000 de lei cu totul. Adică două mii de euro. Cât a câştigat fostul preşedinte al FRF, Mircea Sandu? 6.000 de euro pe lună. De unde atâţia bani? Din potlogăriile Federaţiei şi ale şefilor de cluburi. Adică dintr-o mie de locuri care au scăpat de 25 de ani tuturor controalelor organelor fiscale. Cu o singură excepţie, care a băgat la puşcărie opt dintre infractorii consideraţi de neatins. Restul lumii fotbalului nu poate sta, însă, liniştită, pentru că acolo ceva nu e în regulă şi asta se vede cu ochiul liber.

FRF se lăfăie în bani. Fostul preşedinte Mircea Sandu a devenit preşedinte de onoare al FRF, odată cu alegerea altui preşedinte. Ca să-l răsplătească pentru rezultatele formidabile ale fotbalului românesc din ultimii 23 de ani, preşedinţii de cluburi au propus şi votat ca Mircea Sandu să primească o rentă viageră de 6.250 de euro pe lună (75.000 euro pe an). Plus, tot pe banii Federaţiei: o maşină de lux, o secretară şi un consilier (la FRF nu există salarii mai mici de 5.000 de lei pe lună, deci...) şi un etaj pentru biroul personal la Casa Fotbalului. La toate astea se adaugă venitul obţinut cinstit, pe muncă multă, de Mircea Sandu de la UEFA, pentru că e membru în Comitetul lor Executiv: 5.300 de euro pe lună.

Când preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal, Dumitru Dragomir, a pierdut alegerile pentru preşedinţia Ligii, drept recompensă a primit un „ajutor de şomaj” de vreo 200.000 de euro.

Prieteni, mi se pare mie sau nu trăim într-o ţară normală? Ruşanu este cercetat penal nu pentru leafa şi primele de zeci de mii de euro pe lună, ci pentru oarece alte afaceri care au păgubit statul român. Fără să se sperie de nimeni şi de nimic, la doar o zi după pronunţarea sentinţei prin care „greii” din fotbal au fost condamnaţi la ani mulţi de închisoare tot pentru înşelarea statului, armata de preşedinţi de cluburi îl gratulează pe Mircea Sandu cu nişte venituri nesimţite. De ce? Ce-a făcut omul ăsta pentru fotbalul românesc? Ne-a calificat cumva la toate europenele şi mondialele? A scos din mizerie fotbalul, i-a dat o direcţie, a pus ordine în haosul din cluburi, a crescut nivelul campionatului intern? A luat măcar o măsură pentru a scoate dintr-un penibil anonimat fotbalul românesc? Aceleaşi întrebări sunt valabile şi pentru Dumitru Dragomir, un şmecher care îi „face” pe toţi din vorbe.

Răspunsul este NU pe toată linia. N-au făcut nimic din toate astea. Dar nimic, chiar nimic. Şi-atunci? Păi e corect, dacă nu munceşti, nu greşeşti! Dacă nu munceşti, la final cineva îţi face un tablou în mărime naturală şi ţi-l dăruieşte, sau primeşti un cadou de 200.000 de euro. Cash. Iată cum se adună răsplata nemuncii în ţărişoara noastră bogată, în care 18 milioane de oameni trăiesc cu un venit mediu de 300 de euro pe lună – şi nu ştiu dacă nu cumva sunt optimist cu cifra asta.

Aştept ca Mircea Sandu să candideze la alegerile prezidenţiale. La urma-urmei, ar fi cazul să încerce şi experienţa asta; după atâţia ani, în care a reuşit să se descurce perfect în haosul din fotbal, este imposibil să nu aibă succes în politică, unde tot de haos şi manipulare e vorba. Şi-apoi, cu renta viageră, maşina, secretara şi consilierul oferite din banii microbiştilor poate face o carieră profitabilă şi în viaţa politică.

Morala poveştii este una singură: lăcomia şi prostia nu au limite. Dar tot fără limite este şi uitarea, pentru că nimeni nu învaţă nimic din experienţele nefericite ale altora.