Celălalt Viktor, ungurul Orbán, spune la fel de multe prostii ca românul Victor. Este la fel de confuz şi, dacă e să-i cred pe politicienii unguri, la fel de mincinos. Dacă prostiile astea ar fi spuse de un oarecare, n-ar atrage atenţia nimănui. Dar... Orbán Viktor este şeful Guvernului unei ţări membre UE şi NATO, care caută scandal cu lumânarea, îi urăşte pe imigranţi, propovăduieşte izolarea şi vrea să înconjoare Ungaria vecină cu garduri de sârmă ghimpată – nu e doar o metaforă, Orbán chiar a început să construiască gardurile astea la graniţa cu Serbia!

Premierul Ungariei vine în România ca acasă. E Ardealul lui, Ardealul în care se simte legănat pe genunchii bunicului sub nucul bătrân. Ghinionul lui e că şi eu, moldovean „aterizat” la 22 de ani în Sf. Gheorghe, mă simt acasă în Ardeal. Culmea, şi Mirela Cara, colega mea de ziar, venită de curând din Bucureştiul cosmopolit, o fată tânără, talentată şi sprinţară la minte, se simte acasă în Secuime. Şi mulţi alţi români, deloc născuţi în Sf. Gheorghe sau Miercurea Ciuc, se simt acasă la ei în spaţiul sud-est transilvănean. Ei şi-au ridicat sau şi-au cumpărat case în Secuime, şi-au plantat livezi de nuci sau prune fără să se gândească o clipă că spaţiul ăsta va fi vreodată revendicat de Ungaria Mare a lui Orbán Viktor, sau de Ţinutul Secuiesc al lui Markó, Tamás, Antal şi ceilalţi mici politicieni cu mari pretenţii şi dublă cetăţenie din România. Şi bine au făcut toţi românii ăştia, printre care mă număr, că au ales să fie „acasă” într-un loc în care nu chiar toată lumea vorbeşte şi simte româneşte. Pentru că şi Covasna, şi Harghita, şi Mureşul sunt „acasa” noastră, la fel cum sunt „acasa” lui Tamás, Antal, Markó.

Nu sunt convins, însă, că Ardealul e şi „acasa” lui Orbán Viktor. Unul care-i înjură ori de câte ori poate pe români, unul care dispreţuieşte cultura şi istoria românilor, unul care se consideră „rasă superioară” pe bază de „sânge albastru” nu se poate simţi acasă nici măcar la Băile Tuşnad, darămite la Cluj sau Braşov. E o minciună, deci. Sau o exagerare, sau o vorbă aruncată-n spaţiul mediatic spre a fi disecată, apoi, de „chirurgii” esteticieni din presă. Culmea este că i-au descoperit aplecarea spre nesinceritate şi vorbărie goală chiar politicienii unguri, altfel noi, ca nişte români civilizaţi şi educaţi ce suntem, nici nu ne-am fi permis... Ia să vedeţi ce spun câţiva oameni politici din spaţiul ungar despre intenţiile premierului lor de a construi ziduri împotriva imigranţilor: „Viktor Orbán pare să vorbească mult şi să facă puţin. A spus unele lucruri oribile şi cuvinte goale, a făcut declaraţii confuze. Orbán a demonstrat încă o dată că este imposibil să cooperezi cu el. Nu este un intelectual european, nu reprezintă valorile europene, se îndreaptă spre est”. (Nora Hajdu, lider al partidului de centru-stânga Egyut 2014). Aferim, coană Joiţico, noi spunem de mult lucrurile astea, dar e bine că le regăsim şi la case mai mari. În acelaşi timp, Partidul Liberal Maghiar l-a acuzat pe Orbán că, prin declaraţiile făcute la Universitatea de Vară de la Tuşnad, alimentează xenofobia şi încearcă să creeze o situaţie de alertă: „Orbán şi-a regăsit duşmanii de la Bruxelles: partidele de stânga şi africanii înfometaţi”. Şi românii „necooperanţi şi imprevizibili”, aş completa eu; românii vor fi întotdeauna „duşmanul de serviciu” al oricărui lider naţionalist maghiar pentru care lupta, chiar iluzorie, cu românii şi România înseamnă multe, prea multe, din păcate, voturi.

Au descoperit, în sfârşit, şi ungurii că Orbán e un produs politic toxic, unul care împinge Ungaria spre Est, spre izolare şi xenofobie. De-aici încolo, lupta cu morile de vânt se va deplasa dincolo de Tisa. Tusványos şi-a făcut încă o dată datoria, a scos frânturi de gânduri şi simboluri revizioniste, antiromâneşti şi antieuropene de la guralivul imatur Orbán Viktor. Am spus „frânturi de gânduri” pentru că nici măcar aventurierul politic Orbán nu-şi permite să spună tot ce gândeşte, îmbrăcând adevărul într-o plasă de acuze şi minciuni propagandistice bune de adormit maghiarii naivi din fostul Imperiu. Din acest punct de vedere, al jumătăţilor de măsură şi de adevăruri, Tusványos este copia fidelă a „universităţilor” politice de vară din România. Se amestecă bine totul, se agită etnic şi politic, după care se toarnă cu pâlnia pe gâtul participanţilor şi curioşilor. La urmă se face un chef sau, după caz, o paranghelie cu participanţii gata ambetaţi.

Pe bună dreptate, cei care văd prima oară „spectacolul” ăsta regizat de păpuşarii politici maghiari se întreabă dacă nu cumva românii din zonă sunt nişte ipohondri egoişti şi extremişti, care vor prea mult de la viaţă şi nu-şi respectă vecinii minoritari-majoritari. Răspunsul are nişte nuanţe: românii din Secuime sunt imaginea în oglindă a maghiarilor de aici. Dacă ei ne iubesc, şi noi îi iubim. Dacă ei ne respectă, îi respectăm şi noi. Dacă ei nu, nu şi noi! Nuanţa ar fi că la mijloc sunt, din păcate, extrem de multe şi de mari interese politice. Altfel spus, când un maghiar te bate pe o stradă din Sf. Gheorghe pentru că nu ştii ungureşte, ăla o face la sugestia politicianului Orbán, sau Antal, sau Markó, sau Kelemen, care nu o dată au afirmat că „românii trebuie să înveţe ungureşte dacă vor să trăiască în Ţinutul Secuiesc în linişte şi pace”. Iar când românul îi zice maghiarului „pleacă în Ungaria dacă nu-ţi convine”, asta e un semn că a aflat nişte idei de la vreo tabără de vară a românilor verzi... Altfel spus, politica ne omoară!