Din tot felul de motive, ziua de 19 ianuarie este considerată de cercetătorii britanici drept cea mai deprimantă zi a anului. O zi perfectă pentru sinucigaşi. Dar nu trebuie să-i luăm în serios pe cercetătorii britanici, pentru că ăştia exagerează întotdeauna cu alcoolul şi tristeţea existenţială din cauza climei lor imposibile. E suficient să priveşti realitatea românească şi te convingi că cercetătorii britanici habar n-au despre ce vorbesc: la noi, vorba unor poeţi din care avem voie să cităm trunchiat, la noi e cald şi bine şi tunetul s-o prăbuşi în gol... Şi tot aşa, până când ne trece depresia. Care afectează două milioane de români. Vi se pare că-s mulţi? Aş, rămân vreo 16-17 milioane, veseli, harnici, optimişti, deştepţi, cinstiţi şi corecţi.

În ăia două milioane de trişti s-au cuibărit şi împrumutaţii în franci elveţieni, circa 75.000 de oportunişti care s-au bucurat ani de zile de cursul „exotic” al CHF şi care acum, când cursul francului elveţian s-a apropiat de cel al monedei europene, cer statului să le rezolve problema, să intervină, să oprească tăvălugul, să dea francul înapoi. E o întreagă dezbatere zilele astea, una care întrece în intensitate şi populism ieftin ce se-ntâmplă în lumea politică. Ţara nu mai este interesată de Vanghelie şi Geoană, de Ponta şi Iohannis, de Dragnea şi Alina Bica (nişte cupluri nefericite care mi-au venit cu totul aiurea în minte, probabil din motive de adâncă depresie de 19 ianuarie). Ţara plânge pe umărul datornicilor în franci elveţieni, oameni şi ei, români şi ei, care nu mai pot rezista unui curs halucinant al monedei elveţiene parşive. Ţara cere solidaritate în numele proverbialei „omenii româneşti”. Nu ştiu dacă băncile şi Guvernul vor participa la acest exerciţiu de solidaritate cu iz mioritic. Nu ştiu, de fapt, de ce ar face-o doar pentru cei care au beneficiat de cursul bun al CHF o bună perioadă de timp, ar trebui să rezolve în aceeaşi manieră şi problemele celor împrumutaţi în toate monedele Pământului. Mie, cel puţin, aşa mi s-ar părea corect, altfel ar cam fi discriminare.

Afectat de tristeţea deprimantă a zilei de 19 ianuarie mi s-a părut, dragii mei, şi premierul Victor Ponta. L-am văzut puţintel debusolat, chemând la consultări pe teme de interes major (francul, codul electoral, transporturile, siguranţa naţională şi cam tot ce mişcă-n ţara asta) peneliştii d-nei Gorghiu şi ai d-lui Blaga. Noutate absolută în materie, ca să vezi ce fac nişte alegeri din om! De când a ieşit al doilea în cursa prezidenţială, Ponta a devenit tot mai trist şi tot mai nesigur, deci mai uman şi mai conciliant. Într-una din serile trecute l-am văzut alături de perechea regală Margareta – Duda, pe o scenă, aplaudând minute în şir – n-am prea înţeles ce pentru că butonam telecomanda, cred că era vorba de aniversarea unui sfert de secol de când prinţesa Margareta a revenit în România, eveniment aproape neobservat de Media. Premierului nostru îi lipseşte sângele regal şi ăsta-i încă un motiv de depresie pentru ego-ul nelimitat al pesedistului. Prin urmare, spectatorul Ponta părea trist şi neînţeles, alături de Daciana-dragostea lui şi perechea regală. Ca unul care a pierdut, acum două luni, la poker o sumă uriaşă pe cacealmaua partenerului de joc şi nu poate uita păcăleala care l-a băgat în faliment nu doar pe el, ci întreg partidul.

Tot ieri, în cea mai tristă zi a anului, l-am auzit pe preşedintele Iohannis rostind, a nu ştiu câta oară, celebrele vorbe: „Pe 16 noiembrie românii au spus Stop şi de la capăt!”. Vorbele astea m-au binedispus la fel de consistent ca stenogramele din dosarul retrocedărilor ilegale instrumentate de Hrebenciuc, în care infractorii vorbeau codat. Cred că şi Klaus Iohannis a folosit un cod, pe care noi nu l-am priceput dar ne-am grăbit să-l interpretăm în favoarea noastră, ignorând că acelaşi preşedinte ne-a rugat să avem încredere şi răbdare, „stop şi de la capăt” fiind o acţiune pe termen lung. Aţi văzut, se fac pacturi naţionale pe 10-20 de ani, nu contează că mulţi dintre noi nu vom mai trăi atâta, important e ca România şi mica ei armată politică să prospere. Nici nu contează cât ne costă 50 de km de autostradă, 10 miliarde de euro ni se cer, atâta dăm, esenţial este să poată circula urmaşii noştri peste 20 de ani pe 50 de km de autostradă între Comarnic şi Braşov! Strângem cureaua, luăm bani de la spitale, de la medicamente, de la şcoli, de la bătrânii lăsaţi să moară cu zile, de oriunde, dar ce nu facem noi pentru viitorul copiilor noştri – vai de capul şi de zilele lor, că s-au împrumutat să-şi facă şi ei o casă şi-acum îi jupoaie băncile, iar statul român e nesimţitor şi rece, nu-i ajută pe sărmanii oameni...

Vedeţi, aşadar, că n-am reuşit să mă despart de depresia pe care o aniversăm cu vigoare mioritică pe 19 ianuarie. Dar nu mă băgaţi în seamă, mâine-i o altă zi, uităm totul, stop şi de la capăt! Măcar preşedintele de-ar şti încotro o apucăm şi tot ar fi bine, că până la viitoarele alegeri sigur ne spune şi nouă pe Facebook...