Cohorte de gânduri mă trimit pe coclauri, cu exact 10 ani în urmă. Pe 28 noiembrie 2004, Traian Băsescu intra în turul 2 al alegerilor prezidenţiale, cu un scor care ne dădea fiori: avea 7 procente sub Adrian Năstase. În aceeaşi zi, Alianţa Dreptate şi Adevăr PNL-PD câştiga alegerile parlamentare cu un scor mai mic decât se aştepta, iar judeţul nostru dădea un deputat de la Alianţa DA, Petre Străchinaru. Eram, atunci, membru PNL şi conduceam campania electorală a liberalilor şi democraţilor. Nu eram ziarist, renunţasem la „Observatorul de Covasna” prin 2003. Am muncit o lună de zile cum n-o mai făcusem, împreună cu mulţi dintre colegii de atunci, am bătut toate aşezările judeţului şi în seara zilei de 28 noiembrie am desfăcut şampania, bucurându-ne de parcă am cucerit lumea.

Nu cuceriserăm lumea, nu eram stăpâni nici măcar pe mica noastră lume politică. Ulterior, tot soiul de combinaţii toxice făcute de „specialiştii” de la centru au născut conflicte şi dezamăgiri uriaşe în judeţe. Comunistul Băsescu îl bătuse pe comunistul Năstase şi devenise preşedinte al României, calitate în care l-a aşezat pe Călin Popescu Tăriceanu în fruntea Guvernului. Care bucurie la voi să nu fie...

„Concordia” naţională n-a durat mult. Tăriceanu n-avea nicio treabă cu organizaţiile liberale din teritoriu, ca un manechin care se respecta n-avea treabă decât cu spoirea propriei lui persoane, nu-i umblaseră paşii niciodată prin Covasna, nu ştia nimic din ce ne doream noi. Prin urmare, înţelegerile la nivel înalt în urma cărora UDMR se alătura Guvernării Tăriceanu cuprindeau şi o schimbare majoră la nivel de judeţ Covasna: ni se impunea un prefect maghiar. Şi treaba asta se făcea fără să ni se ceară părerea. Când preşedintele de atunci al organizaţiei judeţene a PNL, Ioan Bălan, s-a opus acestei decizii, Tăriceanu a turbat, drept pentru care Bălan şi-a dat demisia.

Cu sau fără Ioan Bălan, viaţa a mers înainte. Dar n-a mers bine. Mi-am dat seama cât de puţin contam, de fapt, în calculele şi în ochii celor care se foloseau de voturile noastre în scop exclusiv electoral, pentru a-şi colora imaginea prăfuită. N-a durat mult, spuneam, concordia. Au venit, ca o avalanşă: celebrul „bileţel roz” al lui Tăriceanu către Băsescu, pentru salvarea „amicului” politic Dinu Patriciu, băgat în nişte afaceri niciodată lămurite, despărţirea celor doi foşti parteneri, scoaterea PD de la guvernare şi relativa izolare a preşedintelui Băsescu.

Nu vi se pare, ăsta, un scenariu repetabil? Nu seamănă cu ce-am trăit din 2012 încoace, dar mai ales în anul politic de graţie 2014? Aceeaşi piesă, alţi actori, alţi figuranţi şi, mai ales, alţi sufleuri. Şi un Traian Băsescu încă în rol, din păcate în acelaşi rol ingrat, deloc sau puţin aplaudat. Şi un Călin Popescu Tăriceanu acelaşi codoş liberal de împrumut, aliat cu PSD pentru a distruge PNL-PDL şi pe Traian Băsescu.

Nimic nu s-a schimbat, fraţilor, din 2004 încoace. Niciun actor politic n-a învăţat nimic. Sau n-a învăţat ce trebuie, adică ce-ar fi de făcut pentru ţară, nu pentru ei şi familiile lor. Traian Băsescu se plângea că, din 10 ani în care a condus ţara, 7 au fost ani de „opoziţie”, în care s-a luptat de unul singur cu toată lumea. Aşa este, dar poate ar fi trebuit să nu folosiţi doar „biciul”, domnule preşedinte-fost comandant de navă. Şi poate n-ar fi trebuit să vă înconjuraţi de persoane care v-au căpuşat excesiv imaginea. Şi poate ar fi trebuit să fiţi mai mult printre oamenii care v-au ales şi mai puţin printre „stelele negre” din propriul anturaj, politic sau nu. Şi poate ar fi trebuit să vedeţi sau să revedeţi un film, „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” se cheamă filmul, poate aţi fi avut ceva de învăţat. Nu vă învinovăţesc, sunt unul dintre puţinii ziarişti care nu v-au înjurat niciodată. Constat, doar, că nava-amiral numită România ar fi putut fi condusă mai inteligent în mandatele dvs., mai ales în primul.

Dar despre „regimul Băsescu” vom mai vorbi. Ce pot acum să constat este că trăim un pericol major: istoria se poate repeta. În 2004, Băsescu a ajuns la Cotroceni pe valuri de entuziasm popular, aceleaşi valuri îl duc acum pe Iohannis la palat. Ce a urmat atunci, ştiţi cu toţii. Ce va fi acum... Faptul că-l văd pe Tăriceanu alături de Ponta, bătându-se, în prostia şi nemernicia lui, nu cu Băsescu şi Iohannis, ci cu românii, mă sperie. „Se sparie gândul” când vezi ce minciuni şi ticăloşii şi manevre ies la suprafaţă din tenebrele unor caractere infecte, precum cele ale politicienilor noştri. Cine poate ţine piept „monstrului” PSD (expresia aparţine d-lui Ion Iliescu, nu mie) şi caracatiţei baronilor locali?

Am un singur răspuns, care încearcă să fie unul optimist: NOI. Noi toţi. Mici, mari, săraci, proşti, deştepţi sau cum om mai fi. Îi vom putea speria întotdeauna cu votul nostru. S-a demonstrat lucrul ăsta, reacţia oamenilor la votul din 16 noiembrie a fost „minunea Dumnezeiască” a acestui an. Iar faptul că preşedintele ales Klaus Iohannis va merge, astăzi, într-o vizită la Chişinău chiar înainte de alegerile din Republica Moldova, după care va ajunge şi în SUA, îmi dă mari speranţe că acest om plictisitor de normal ştie ce are de făcut.

De ce oare voi fi hoinărit cu gândul pe coclaurii anului 2004? Poate şi pentru că atunci, pe 28 noiembrie 2004, anii mei se scriau cu exact 10 mai puţin. Şi pentru că nu vom mai comunica până pe 1 Decembrie, permiteţi-mi să urez La Mulţi Ani României mele, pe care o iubesc necondiţionat, şi să vă urez dvs., cu aceeaşi sinceritate, La Mulţi Ani!