Un foarte serios sondaj de opinie făcut de Comisia Europeană în rândul locuitorilor statelor membre UE denunţă corupţia ca un element comun tuturor acestor state, în proporţii diferite însă. De pildă, dacă factorul corupţie este perceput ca o realitate de doar 20% dintre olandezi, românii afirmă că ţara lor este coruptă în proporţie de 93%! Cam mare diferenţa, dar cât se poate de adevărată. În acelaşi timp, într-un sondaj privind intenţiile de vot efectuat de CSOP, PSD ar câştiga 35% din voturi, PNL ar primi 20%, cele două partide aliate fiind urmate de PDL cu 18% şi PMP cu 6% (UDMR nu mai contează, ei se scot întotdeauna, vor fi mereu acolo unde le este interesul, adică la guvernare). Dacă facem un calcul simplu, reiese că USL are 55% în preferinţele electoratului. Ceea ce, conform unei logici elementare, ar însemna că românii îşi doresc sau se complac în ideea de a avea o ţară coruptă. Aşa să fie?!

Nu cred că românilor le place o ţară coruptă, cred mai degrabă că sunt unele nepotriviri între cele două sondaje. Oricum, este limpede că eşichierul politic românesc este periculos de mult aplecat spre stânga. În aceste condiţii – dramatice, aş zice, pentru un stat democratic normal – m-aş aştepta ca Opoziţia de dreapta, atât de răsfirată şi timidă, să-şi adune rândurile şi să încerce să (re)câştige încrederea unui electorat pe care 50 de ani de comunism şi un capitalism de cumetrie sălbatic, nedrept şi incoerent l-au îndepărtat de opţiunea de dreapta. Dar ce să vezi, în loc să se-adune, apele dreptei politice se despart în firişoare abia sesizabile cu ochiul liber. PDL nu s-a trezit din pumnul încasat de la alegători direct în bărbie la alegerile din 2012, de somnul prelungit al camarazilor lui Vasile Blaga profitând, în primul rând, cele două partide aflate la Putere, care se joacă de-a statul de drept de o manieră ce ne face nefrecventabili în lumea bună a Uniunii Europene.

Culmea ghinionului, taman când părea că vocea Opoziţiei şi-a revenit cât de cât, vine un anunţ mult aşteptat de Putere: PDL este părăsit de o mulţime de parlamentari, care preferă să urmeze umbra lui Băsescu la Partidul Mişcării Populare. Prin urmare, Opoziţia de dreapta îşi măreşte numărul de partide, ceea ce, teoretic, înseamnă doar mai mulţi reprezentanţi în circumscripţiile electorale, nu şi mai mulţi votanţi.

Este posibil ca PMP-ul, condus la această oră de un tip greu-cuvântător şi fără charismă, să însemne ceva pentru politica românească în următorii 10-20 de ani, după ce acţiunile lui vor fi „rumegate” de nişte alegători nărăvaşi. Este posibil ca aceşti ani să fie chiar mai puţini dacă partidul cu pricina va şti să-şi aleagă un preşedinte care să-şi asume rolul de locomotivă electorală. Din păcate, ceea ce vede acum o ţară întreagă este că liderii celor două partide de dreapta, năşite în epoci diferite de acelaşi Traian Băsescu, se ceartă ca nişte oameni fără minte şi fără un scop în viaţă. A revenit pe micile ecrane un individ profund antipatic şi insalubru, numit Traian Ungureanu, scos din nu ştiu ce subterană a PDL şi trimis „la înaintare”, să se bată cu duşmanul de moarte Baconschi, proaspăt plecat din PDL la PMP. Senzaţia de disconfort creată de cearta fără logică şi fără scop politic a celor doi urmăreşte orice om dispus să facă efortul de a-şi da seama că adversarul unui partid de dreapta nu este tot un partid de dreapta, ci partidele de stânga, mai ales dacă se află la Putere. Ce-o fi atât de greu de înţeles pentru unii ca Traian Ungureanu şi Vasile Blaga?! Cred că au nevoie de un „om de colţ”, prezent la orice meci de box, care să le spună când îi vede că-s groggy: bă, uită-te-n ochii mei, adversarul e în colţul celălalt, nu boxa cu umbra, dă în el! Nici cei care părăsesc PDL în favoarea PMP nu par mai lucizi, şi ei se bat cu umbra şi nu văd adevăratul adversar.

Nu ştiu dacă-i bine sau e rău că mai avem un partid de dreapta. E clar, însă, că Opoziţia nu putea rămâne la discreţia unui partid-fantomă, cum pare a fi acum PDL-ul lui Vasile Blaga. Poate că se vor trezi până la alegerile prezidenţiale din toamnă şi vor reuşi să-şi găsească un candidat comun. Poate nu o vor face şi-atunci vor agoniza amândouă, spre satisfacţia unor inconştienţi care sunt convinşi că moartea adversarului politic este singura ţintă valabilă. Şi într-un caz, şi în celălalt voi continua să cred că o Românie puternică se construieşte nu doar cu o Putere, ci şi cu o Opoziţie puternică. Altfel, vom fi cu toţii la discreţia partidului-stat pe care şi-l doresc politicienii iresponsabili, spre care sunt ademeniţi prin mijloace nedemne alegătorii săraci şi naivi. Tot ce putem face este să sperăm că nu va fi chiar atât de rău cum se-arată şi că electoratul este mai deştept decât cei care încearcă să-l mituiască.