Nu ştiu dacă a fost sau nu revoluţie, dar nu-mi vine să-i spun nici „lovitură de stat”, „hărmălaie”, „eveniment”, „răscoală” etc. După 27 de ani de buimăceală atent întreţinută amintirile sunt încă vii şi mi-e greu să mă despart de panica, bucuria, frica, revolta, ascultarea oarbă a ordinelor – sentimente şi senzaţii care n-au făcut din mine un revoluţionar cu acte, chiar dacă mi s-a propus. Nu am fost decât un ziarist care, la fel ca toţi colegii lui, scria şi tipărea un ziar care trecea de la statutul de „oficină comunistă” la cel de „presă liberă” în şuierat de gloanţe, mergând târâş-aplecat prin Tipografia de lângă Spitalul Judeţean din Sfântu Gheorghe, unde se trăgea ca la nebuni.

Trei momente din multe altele care-mi vin în minte:

1. Eram în sala de şedinţe a Consiliului Popular Judeţean (aşa i se spunea atunci). Pe 23 decembrie colonelul Cârstea, comandantul Gărzilor Patriotice, prezida o şedinţă de urgenţă cu „cadrele cu munci de răspundere” din instituţii şi întreprinderi, în toiul căreia cineva a năvălit în sală strigând că tancuri şi blindate se îndreaptă dinspre Braşov spre Sf. Gheorghe, cu misiunea de a ocupa şi nimici oraşul. S-a iscat o panică generală şi, oarecum normal în situaţii de criză majoră, s-au împărţit arme în neştire. Nu ţi se cerea nici măcar un buletin. Lângă mine era un copil de vreo 14 ani, care se-nghesuia să primească o armă. L-a întrebat cineva: „Ştii să tragi cu automatul ăsta?”. „Nu, n-am tras niciodată” – a răspuns el, livid. Copilul, prea sincer, a fost printre puţinii refuzaţi. Au fost dotaţi cu AKM-uri (Automat Kalajnikov Modernizat, pentru cine n-a făcut armata) toţi speriaţii şi oportuniştii care apărau judeţul de „terorişti” – cuvântul magic care pe unii i-a ascuns în beciuri, iar pe alţii i-a făcut să tragă cu gloanţe adevărate în umbre. Suficient pentru tot haosul care a urmat şi care a făcut oarece victime şi în Covasna, la fel cum s-a întâmplat în toată ţara.

2. Eram în biroul redactorului şef, spre seară, când a sunat telefonul. Am răspuns eu, m-am prezentat, iar vocea de la capătul firului a vorbit scurt şi clar: „Vă sun de la comandament, transmiteţi-i şefului de grupă de la Gărzi următorul ordin: ocupaţi poziţie în cel mai scurt timp pe stadion cu toate trupele pe care le aveţi, elicoptere cu paraşutişti venind dinspre Vâlcele vor produce un desant aerian. Apăraţi Spitalul şi Tipografia!”. În primă fază am înlemnit, apoi am coborât val-vârtej la parter, unde era şeful gărzilor care acţionau în zonă, Viorel Radu. I-am comunicat ordinul de la comandament. S-a îngălbenit şi el, dar a adunat rapid cei 20 de tineri cu AKM-uri care ne apărau şi-a ordonat ocuparea poziţiilor pe buza stadionului de fotbal din vecinătate. S-a uitat la mine, mi-a întins mâna şi mi-a zis ceva de genul „dacă nu ne mai vedem, asta e...”. Ei au plecat, eu am urcat în redacţie, mi-am sunat soţia şi i-am spus să nu mă aştepte prea repede, tocmai s-au anunţat nişte prieteni libieni în vizită cu elicopterul... N-au venit teroriştii, dar atunci am înţeles ce înseamnă cu adevărat să-ţi fie frică. Făcusem armata, simulasem apărări şi atacuri, dar nimic nu se compara cu o situaţie reală.

3. Era în ziua de Crăciun, pe la prânz, tocmai ne întorceam, eu şi Viorel Radu, de la nişte prieteni care ne invitaseră la masă. Viorel locuia într-un bloc de pe B-dul Grigore Bălan, în dreptul podului de peste Debren. Am apucat să intrăm în bloc, mirându-ne ce caută atâta lume pe pod; am urcat până la apartamentul lui, unde, surpriză!, nişte tipi l-au imobilizat acuzându-l că-i terorist: „Ai armă, fire-ai al dracului de libian, las’ că vezi tu ce te-aşteaptă!”. Sigur că Viorel avea armă, era comandantul grupei de gărzi care acţiona la Spital şi Tipografie, dar băieţii, înarmaţi la rândul lor, n-aveau chef să ne asculte. L-au luat şi l-au dus la o maşină care aştepta pe pod. Alergam pe lângă ei fără să mă pot face auzit, „bă, cu tine n-avem nimic, pleacă de-aici cât mai ai timp!”, îmi tot spunea ăla de părea şef. Îmi era frică de ce îmi dădeam seama că va urma: pe pod, mulţimea s-a dezlănţuit. Oamenilor, manipulaţi masiv de ştirile de la Televiziunea Română Liberă, li se spusese că un terorist libian din blocul cu pricina avea să fie arestat de gărzile patriotice aflate în slujba Revoluţiei. Păi cum să nu vrei să-l linşezi pe terorist?! Degeaba strigam, degeaba imploram: „Oameni buni, fraţilor, ăsta nu-i terorist, omul ăsta vă apără de terorişti...”. Nu mă asculta nimeni, s-au repezit cu pumnii şi picioarele pe Viorel ca pe un adevărat duşman al poporului.

Nu ştiu nici azi cum a scăpat de furia mulţimii, norocul lui au fost câţiva soldaţi care la un moment dat au înţeles ce se-ntâmplă şi au făcut zid în jurul lui, împingându-l în maşina cu care a fost dus la comandamentul Gărzilor Patriotice din clădirea Comitetului judeţean al PCR. Am alergat până acolo într-un suflet, ajungând, bineînţeles, mult după ce lucrurile se lămuriseră. Viorel Radu putea să fie primul şi singurul luptător în Revoluţie linşat în Covasna pentru că era brunet, avea părul cârlionţat şi alungase din scara blocului, în seara de Ajun, o hoardă de tipi care se buluciseră să omoare un „securist” vinovat de otrăvirea apei potabile din oraş... Îi alungase ameninţându-i cu AKM-ul din dotare, ceea ce băieţii puşi pe omorât miliţieni şi securişti au ţinut minte.

Nu ştiu dacă a fost revoluţie, răscoală sau lovitură de stat. Cu siguranţă, însă, a fost o uriaşă manipulare, căreia i-am căzut pradă toţi cei implicaţi atunci în evenimente. Şi care ne urmăreşte şi astăzi, pentru că atunci au murit şi-au suferit inutil foarte mulţi oameni nevinovaţi.

(Dumitru Manolăchescu )