La câte s-au spus şi s-au scris despre secui, maghiari, autonomie, vrajbă interetnică, Jobbik, UDMR, Tőkés şi alte componente ale vieţii noastre comunitare îmi va fi greu, dacă nu imposibil, să scriu ceva care să vă surprindă. Nici măcar n-o să-i înjur pe bucureştenii şi teleormănenii şi moldovenii şi constănţenii care ne dau sfaturi, idei, sugestii de acţiune şi rezistenţă în mediu ostil. La urma-urmei, poate că aceşti oameni ne vor binele, să-i lăsăm să se manifeste. Poate că se gândesc să scrie un tratat de bună convieţuire etnică. Numai că noi, ăştia care trăim aici de ani şi zeci de ani de zile, ştim mult mai bine despre ce-i vorba. Ştim, o mărturisim şi autorităţilor centrale, dar crâmpeiul de viaţă împărtăşit de români rămâne bine ferecat în cancelariile puternicilor zilei. Atât de bine este ţinut secretul „spovedaniei” noastre la guvernanţii şi preşedinţii României, încât avem impresia că nu ne-a auzit nimeni, că am vorbit la pereţi, la valeţi, la secretare, la eunucii care împânzesc Palatele de unde se împart dreptatea şi milostenia.

Adică, mai pe înţelesul tuturor, vocea românilor din HarCov (nu mai zic Secuime, cineva a sesizat că e mult prea mult pentru 500 de secui declaraţi la recensământ) nu se aude la Bucureşti. În schimb, vocea maghiarilor se aude şi când înţelegerile lor cu guvernele României se fac în şoaptă. Dorinţele lor nici n-apucă să fie spuse şi se împlinesc. N-ar fi neapărat o nenorocire dacă tratativele astea şoptite ar cuprinde măcar două vorbe în folosul etnicilor români. O frază, o propoziţie, o aluzie, o silabă, un diftong sincer şi simplu, ceva de genul „de la Adrian Copilul Minune pentru naşu mare”, care să ne dea şi nouă o speranţă că putem trăi în HarCov ca acasă, că ne putem lăsa copiii aici în siguranţă. Nimic, tăcere pe toată linia.

Mi-a plăcut teribil noul (şi vechiul) nostru ministru al Mediului, Korodi Attila. Omul ăsta aproape lăcrima vorbind despre „discriminarea pozitivă” pe care autorităţile maghiare din HarCov, reprezentând o zdrobitoare majoritate, o aplică românilor minoritari. Se referea la eforturile consistente pe care le fac câţiva primari pentru a nu desfiinţa nişte clase şi şcoli în care învaţă prea puţini copii români. Mi-au dat şi mie lacrimile văzând atâta mărinimie majoritară, atâta toleranţă m-a făcut să plâng, mi-am dat seama că noi, românii minoritari, n-avem a ne teme, am fost, suntem şi vom fi întotdeauna toleraţi de maghiari. Sigur, toleranţa etnică are întotdeauna un preţ, un steag, o limbă sau două, un simbol secuiesc, un steag maghiar, dar ce nu face românul familist pentru o viaţă sigură, în linişte şi pace?!

Domnul Korodi ne-a spus, cu alte cuvinte, că suntem şi vom fi toleraţi, nu trebuie să ne fie frică. Guvernul României, Parlamentul, primul ministru nu ne-au spus nimic. Premierul şi partidele nu reuşesc să gândească decât în termeni electorali, capitol la care românii din HarCov stau al dracului de rău. N-avem orientare politică valabilă, nu ne supunem etnic, nu ne place să fim toleraţi şi nici măcar toleranţi nu suntem întotdeauna. Drept urmare, nu merită să fim băgaţi în seamă, indiferent cât de tare strigăm nu ne aude nimeni la Bucureşti.

Aşa că vom primi în continuare cu bucurie hoardele de tineri Jobbik care îşi fac campanie electorală în Transilvania pentru a fi aleşi în Ungaria, vom asculta atent conferinţele Gărzii Maghiare aciuite în Ţinutul Secuiesc în grupări masive, bine antrenate, vom fi cuminţi şi nu vom afişa drapelul românesc pe vreo scenă în zilele de maximă euforie maghiară din fiecare primăvară. Om fi noi discriminaţi pozitiv de dl. Korodi, dar cu guvernul Ponta nu se ştie niciodată, ajunge o şoaptă ambalată în nişte voturi şi ne pune ministrul Oprea bagajele la graniţă.

De fapt, chestiunea e simplă, banal de simplă, e secretul lui Polichinelle când vine vorba de viaţa noastră printre maghiarii şi secuii din HarCov: ei au avut întotdeauna parte de o evidentă discriminare pozitivă, la toate nivelurile, pentru că sunt minoritari în România. Nişte minoritari disciplinaţi, care votează întotdeauna cu cine trebuie. Noi, chiar dacă ne-am născut aici sau trăim aici de-o viaţă, nu am fost niciodată discriminaţi pozitiv, cu toate că suntem o minoritate. În consecinţă, niciun guvern al României (cu atât mai puţin unul care conţine componenta de avarie UDMR) nu ne-a băgat în seamă. Repet ce am mai spus: pentru Bucureşti, românii din cele trei judeţe cu evidente probleme etnice, Mureş-Covasna-Harghita, sunt o ghiulea legată de picioarele oricărei guvernări. Aşteptăm cu interes rezolvarea definitivă a confruntărilor interetnice prin reînfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, al cărei guvernator general va fi László Tőkés, supranumit „braţul înarmat al lui Putin în Eurasia”.

Luna martie nu este una favorabilă convieţuirii interetnice în HarCov şi Mureş. A fost un 10 martie contondent la Tg. Mureş, care se va lăsa, probabil, cu câţiva „indezirabili” în România de la Jobbik şi Garda Maghiară – apropo, îl informez pe preşedintele Băsescu că băieţii ăştia cu gâtul gros şi tunsoare scurtă, foarte puţin agreaţi la ei acasă, în Ungaria, se antrenează de multă vreme pe meleagurile harcoviene. De ce-or fi ei lăsaţi să-şi facă de cap, de ce-a trebuit să se-audă o voce prezidenţială autoritară abia acum, când la graniţă e prăpăd cu ucrainenii? Nu era mai bine să fim deştepţi şi autoritari din timp? Îl întreb toate astea pe preşedinte pentru că e singurul cu care se poate discuta, premierul Ponta e cu totul în afara problemelor, nu ştie nici ce legi semnează, nici pe ce lume trăieşte. După 10 martie vine 15 martie, o sărbătoare a maghiarimii care pentru noi este cam ce e 1 Decembrie pentru ei. Iar pe 20 martie se împlinesc 24 de ani de la sângerosul conflict interetnic târg-mureşean. Să tot sărbătoreşti, să tot comemorezi, o ţinem într-un chef etnic de-o să ne doară capul cam tot anul.

O lună de primăvară care începe frumos şi se termină urât. Ca toată viaţa noastră, de altfel.