Aleşii noştri au păreri foarte bune despre ei şi munca lor. Noi nu. Noi avem o părere foarte proastă despre ei şi munca lor, inclusiv despre leafa pe care ei o iau „moca”, pentru că de făcut nu fac nimic bun. Adică leafa asta este mult prea mare pentru cât şi în folosul cui muncesc ei.

Să exemplificăm, să nu se supere un domn senator de Covasna care se crede mai bun decât colegii lui din Parlament. Uite, să luăm ca pildă acest an electoral. Până pe la începutul lunii februarie parlamentarii au fost în vacanţa de iarnă. Apoi au lucrat, mă rog, să zicem că au lucrat vreo trei luni şi ceva câteva zile pe săptămână. Că au treabă şi-n teritoriu. Atâta treabă că nu se vede ales cu alegător nici cu lupa. Acum şi-au luat altă vacanţă, aia electorală, până după alegeri.

Şi-acum, fiţi atenţi: vacanţa asta se termină cam pe 7 iunie. Urmează certuri şi cercetări pe rezultatele votului la „locale”. Întrebări şi răspunsuri, interpelări şi înjurături, promisiuni şi dorinţă de revanşă. Mai ales asta din urmă va domina activitatea aleşilor până la... următoarea vacanţă, cea de vară, care va veni la începutul lunii iulie. După care... trai nineacă pe banii statului, adică pe banii noştri, că noi îi plătim pe ei şi nu invers, ei doar se fac că ne plătesc pe noi. Vacanţa asta ţine până prin septembrie, după care aleşii se vor da de ceasul morţii să mai treacă nişte legi cu iz electoral şi personal, adică din ălea care-i apără pe posibilii puşcăriaşi în faţa Justiţiei. Repede, că vin alegerile parlamentare, vine cealaltă campanie, mult mai importantă, o bătălie pe viaţă şi pe... libertate cu ochii pe DNA. Vine, aşadar, octombrie, se intră în campanie, altă vacanţă, trec alegerile din noiembrie şi vin sărbătorile de iarnă...

Cam asta-i viaţa grea de parlamentar într-o interpretare cât se poate de neutră, n-am înjurat pe nimeni, chiar dacă ar fi meritat cu prisosinţă. Pentru aceşti oameni ne batem noi ca chiorii, în ei ne punem speranţele, spre ei privim cu încredere şi înţelegere sau, după caz, cu ură şi dispreţ. La mâna şi mintea lor suntem până când ne vom ridica şi-i vom pune la colţ. La colţul istoriei, că altfel România e îngrijorător de rotundă...

Să ne mai mire că încrederea în clasa politică a ajuns undeva la 10%?! O cercetare sociologică făcută de IRES, institut serios, ne spune că doar unul din 10 români are încredere în politicieni. Unul din 10, aţi auzit, domnule senator?! În DNA au încredere 58%, în Biserică 44%. Şi totuşi, parcă văd că tot partidele cu cei mai mulţi puşcăriabili vor câştiga alegerile. Păi nu? Pe primul loc în preferinţe stă veşnicul PSD, cu vreo 30%. Urmat de PNL, desigur, dar la distanţă destul de mare. Ce ne aşteaptă în toamnă e previzibil după cum decurg ostilităţile: o preafericită guvernare PSD-UNPR-ALDE-UDMR. Am mai trăit experienţa asta, dar aşa sunt românii, masochişti, nu se satură de umilinţe şi speră mereu că politicienii se schimbă. Nu se schimbă, vă spun eu, decât între ei, politica lor rămâne aceeaşi: un amestec de doctrine şi ideologii, dominat de o constantă: interesul personal şi de partid.

Bun, am descoperit în sondajul IRES şi un „top 5” în materie de caracteristici proprii politicienilor. Adică ce cuvinte îţi vin în minte când vine vorba de clasa politică românească. Iată ce-au răspuns 22% dintre românii întrebaţi: corupţie, hoţie, mită, lene, escrocherie. Foarte puţini, cifră nesemnificativă, gândesc despre politicieni în termeni pozitivi, cum ar fi patriotism, hărnicie, încredere, inteligenţă, empatie.

Cam pe-aici suntem cu jumătate de an înaintea alegerilor parlamentare. Vom vedea ce va fi la „locale”, dar mi-e teamă că vom înghiţi aceeaşi broască şi vom părăsi câmpul de bătălie electorală înjurând şi lamentându-ne. Asta dacă nu vom face minimul efort să ieşim din case şi să votăm cu alţii decât cu cei despre care 80% din români spun că sunt corupţi, hoţi şi escroci. Nu mă-ntrebaţi cum şi unde îi găsiţi pe-ăia buni şi deştepţi, că nu vă pot spune; de fapt, nu prea ştiu...