Drumul spre Moldova e lung şi greu. Lung cât o viaţă de om şi greu cât o virgulă într-un tratat de pace dintre două mari puteri. Drumurile mai sunt şi proaste, nu doar lungi. Dar asta e veşnica noastră problemă, pe care o rezolvăm ori de câte ori vrem: nimic mai uşor decât să desenezi şosele de mare viteză şi autostrăzi pe hartă. Culmea e că după Oituz drumurile sunt, acum, mai rele decât la noi.

Ajungi în satul natal, aruncat pe nişte dealuri la vreo 10 km. de Buhuşi, şi constaţi că primarii de acolo au reuşit să facă o şosea asfaltată până în poarta casei părinţilor tăi, ceea ce nu ţi-ai fi imaginat nici în cele mai frumoase visuri. Glodul Bărcăneştilor a fost înlocuit de asfalt, lucru pe care tata nu l-a crezut niciodată posibil. Satul e însă pustiu, dacă treci cu vederea maşinile scumpe, cu numere de Italia, care circulă cu viteză speriind găinile şi vacile de pe şanţuri. Nu vezi oameni decât în cârciumi, la un rachiu şi-o bere, rar prin grădini ridicând stoguri de fân. Cei încă în putere rămaşi pe lângă casă muncesc în construcţii, cât şi pe unde pot, adică pe la vecinii sau rudele care-şi permit.

Cine mai locuieşte în satele astea? Femeile tinere sunt o raritate, mai toate sunt plecate afară, unde îngrijesc familii de bătrâni sau lucrează în agricultură. Tinerii sunt şi ei plecaţi să muncească pe bani adevăraţi, prin sate mai adastă doar elevii care nu şi-au terminat şcoala. Cei mai mulţi dintre ei nu se prezintă la Bac, preferând munca necalificată – în ţară, la început, apoi îşi încearcă norocul în ţări care au nevoie de ei.

Femeia din faţa mea are peste 50 de ani şi munceşte în Italia, îngrijeşte un bătrân neputincios contra unei sume pe care în România o câştigă un profesor universitar. Adună bani pentru a-şi ajuta unul din copii să-şi facă o casă în satul vecin. Femeia, o doamnă bine, trăieşte într-o localitate la sud de Amatrice, care, din fericire, n-a avut de suferit de pe urma recentului cutremur din Italia. Dar putea fi, foarte uşor, în Amatrice la ora dezastrului pentru că are nişte prieteni acolo. A avut noroc, era în concediu în ţară.

Asta fac, de fapt, toţi cei care muncesc în Italia, Spania, Portugalia, Anglia: trimit bani acasă, îşi întreţin familiile rămase în ţară şi se chinuie să-şi ridice în satul natal o casă cum au văzut ei pe-afară. În Bărcăneşti toate casele noi sunt făcute de cei care muncesc peste graniţe. Case mari, opulente fără alt motiv decât acela de a îmbunătăţi statutul social al proprietarului. Casele astea au toalete în casă şi duşuri, cele vechi au rămas cu closetul de lemn în fundul curţii. Recunoşti de când e stăpânul locului plecat în Italia uitându-te cum arată casa încă neterminată: un gard elegant şi solid, o vilă cu terasă deschisă spre munţii Tazlăului, balcoane cu stil – o locuinţă pe care ţi-ai dori-o, parcă, mutată în alt spaţiu. Aflu că familia respectivă e plecată de 20 de ani în Italia. Corect, unul plecat de doar 5 sau 10 ani nu-şi putea permite luxul.

Oamenii rămaşi în ţară vor să progreseze, să construiască, să-şi schimbe viaţa dar nu prea au cum. N-au bani. Muncesc cu ziua în construcţii sau pe la vreo fabrică şi nu câştigă mare lucru, ţinând cont că nevestele lor stau acasă, cu animalele din bătătură sau îngrijind copiii. Copii care, ajunşi la maturitate, ori pleacă departe, preferând străinătatea, ori rămân, nişte amărâţi neînţeleşi, în satul natal. Foarte puţini, poţi să-i numeri pe degete, riscă un viitor nesigur într-un mare oraş din România. Şi mai puţini încearcă să-şi continue studiile.

Viitorul, da, e o problemă. Moldovenii mei trăiesc clipa – ziua, noaptea, dimineaţa, binele, răul, naşterea, moartea. În satul meu, bine trăiesc doar proprietarii de cârciumi şi de biserici – mă refer aici la preoţi. Ce legătură au unii cu alţii, doar Dumnezeu ne poate spune. Ceilalţi oameni îşi gândesc viaţa de azi pe mâine, aşteptând mereu învoire de la Cel de Sus pentru a-şi mai încrusta un an la răboj. Viitorul e nesigur pentru toţi, pentru ei însă e de-a dreptul un miracol să ştie ce vor face la anul pe vremea culesului. „Dacă dă Dumnezeu, om avea şi la anu’ bucate, dacă nu... ne-om descurca într-un fel”... Uneori Dumnezeu dă, de multe ori nu. Nu ştie nimeni după ce reguli ne judecă El existenţa.

Am stat două zile, am respirat aerul curat al Moldovei mele, am băut apa rece din fântâna săpată în ogradă, am băut vinul cu aromă inconfundabilă, stors din struguri pe care europenii nu ne mai lasă să-i cultivăm, i-am strâns în braţe pe cei în locul cărora aş fi putut fi dacă tata n-ar fi avut inspiraţia să ne mute la Buhuşi şi-am plecat. Gazdele au rămas în pragul porţii, petrecându-ne cu priviri triste şi mâna la gură. Doar Bianca, o fetiţă frumoasă de nici trei ani, ne-a făcut veselă cu mâna. Pentru ea, viitorul e departe. Pentru ceilalţi, viitorul e azi şi nu-i deloc vesel. Am ieşit din sat încadrându-ne Loganul într-un lung şir de maşini scumpe cu numere străine, semn că vacanţa se cam sfârşea.

Am simţit nevoia să scriu asta nu pentru a mă lamenta, n-aş prea avea de ce, ci pentru că tabloul din Bărcăneştii Neamţului seamănă izbitor cu realitatea din toate satele şi oraşele României: aşezări părăsite, cu case mari şi frumoase recent construite, dar nelocuite, alăturate caselor vechi în care îşi trec zilele umbre triste de bătrâni nevolnici. La Micloşoara, ca şi la Băcel, ca şi la Covasna sau Întorsura Buzăului, plecarea „străinaşilor” care însufleţesc satul o lună pe an are acelaşi ritual. „Viaţa de alături” – cum ar spune un autor francez. De fapt, o rană deschisă a sufletului, peste care trecem cu mari eforturi, din ce în ce mai obosiţi, mai nepăsători sau mai jenaţi. O rană care începe să doară din ce în ce mai tare, pentru că e vorba de patru milioane de români care nu-şi găsesc locul şi rostul în ţara lor. Patru milioane de oameni care aşteaptă ca România să-i cheme acasă. Dar Ţara nu aude, nu vede, nu simte durerea lor. E surdă, mută şi oarbă.