Lectura unor texte din Caragiale aduce în prim-plan acelaşi înţeles al cuvântului „slugă”. Eroii lui Caragiale îl foloseau în sensul de „umil şi obedient servitor”. Adică exact ce înseamnă el. Doar că la nenea Iancu „sluga” nu avea nimic peiorativ, era mai degrabă o formulă de politeţe, în vreme ce la românii începutului de mileniu, are. Nu ne place cuvântul, îl scoatem din vocabular? Ar fi mult mai important să-i înţelegem sensurile şi să ne comportăm de aşa manieră încât să nu ne mai poată nimeni zice „eşti neam de slugă”, cu dispreţ şi „milă” creştinească.

Contrat aprig, cu parapont, de unul dintre spectatorii Horei Unirii de la Iaşi: „Ai ajuns sluga americanilor, d-le preşedinte”, Klaus Iohannis a avut o replică imediată şi normală: „Decât a ruşilor, mai bine aşa...”. Rezon, d-le preşedinte! E adevărul gol-goluţ rostit într-o zi de sărbătoare: românii nu s-au descurcat niciodată prea bine de unii singuri, a fost mereu nevoie să fie „slugile” unei mari puteri pentru a rezista în spaţiul geografic actual. Romani, ruşi, turci, greci, tătari, mongoli, austro-ungari, nemţi, polonezi, toţi ne-au lăsat câte ceva, de-aia suntem noi acum atât de bogaţi şi-atât de uniţi... Ca să rezistăm expansiunii lor, ne-am făcut mereu frate cu o mare putere; la 1877, când ne-am obţinut independenţa pe câmpul de bătălie, ministrul de externe turc ne-a avertizat „prieteneşte”: veţi vedea voi ce înseamnă independenţa asta, v-aţi rupt de noi doar pentru a intra sub cizma rusească!

Aşa a şi fost, ruşii ne-au furat şi ne-au împărţit mai rău decât turcii în anii care au urmat. Noroc cu regii, străini de neam şi ăştia (mă gândesc aici mai ales la Ferdinand Întregitorul şi la Carol I), care ne-au apropiat de instituţiile Europei civilizate, în dauna rusofililor încă activi şi în ziua de azi. În cel de-al doilea război mondial i-am aşteptat degeaba pe americani, au venit iarăşi ruşii, bolşevismul lor excesiv distrugând „fibra naţională a poporului român”. Ne-am reparat, cumva, după mulţi ani de dominaţie sovietică dar n-am făcut-o decât pentru a intra sub altă „umbrelă”: cea americană.

Ăştia suntem, nu ne putem hotărî singuri soarta, Ceauşescu n-a făcut-o decât cu vorba, sacrificându-ne în schimb nu doar prezentul, ci şi viitorul – ce trăim azi este, în mare măsură, efectul îndoctrinării şi educaţiei ceauşiste. Drept pentru care, d-le preşedinte, aveţi dreptate: dacă-i musai să fim slugile cuiva, atunci mai bine să fim slugile americanilor decât ale ruşilor. Măcar ăştia nu ne-au furat teritorii şi nu ne-au pricopsit cu obiceiuri proaste de care nici acum nu putem scăpa. Sigur, de la Iaşi realitatea poate fi percepută altfel, dar n-aş crede să fie prea mulţi adepţi ai ruşilor nici acolo.

Cât despre „România independentă şi neatârnată” pe care şi-o doreau Cuza şi unioniştii lui, rămâne un vis frumos. Un vis pe care nu merită să-l regretăm mai mult decât regretăm, de pildă, visul unei Europe fără graniţe, pe care nu-l vom trăi, se pare, niciodată. Vom fi nevoiţi să ne adaptăm şi să visăm lucruri pe care le putem face. Cum ar fi: să muncim, să învăţăm, să credem în noi, să luptăm, să fim deştepţi, să nu ne fie frică. Ar fi destule de făcut, puteţi adăuga şi dvs. tot ce doriţi. Problema e să renunţăm la fatalism şi la sacrificiile impuse de Mioriţa şi Meşterul Manole. Măcar pentru o vreme... Dacă-i musai să fim slugi, că asta-i soarta celor mici, atunci măcar să fim nişte slugi deştepte!

În rest, totu-i politică dâmboviţeană de mahala. Cum zice unul ceva, cum sare pe el toată „lumea bună” a presei şi politichiei la nivel înalt. Băsescu le răspundea, se lua în clanţă cu ei. Iohannis tace adânc, treaba noastră ce pricepem de-aici... Nu mi-a plăcut nici limbut ca Băsescu, uite că nu-mi place nici mut ca Iohannis. Dar pe cine interesează, la urma-urmei, cum ne place nouă să fie preşedinţii?!