Unii numără zilele de când Strada se mişcă zgomotos şi eficient pentru apărarea democraţiei şi libertăţilor cucerite în decembrie 1989. Au ajuns la 34. Între timp, Strada a câştigat o bătălie cu Guvernul. S-a abrogat OUG 13, care s-a transformat în 14. O joacă de-a 13-14, ca în copilărie...

Dar nu ne putem bucura, n-avem de ce. Aşa că protestele vor continua, ceea ce e foarte bine. Parlamentul e la mâna unor tipi care nu vor înceta niciodată să creadă că pot transforma România într-o feudă provincială de tip Teleorman, cu piscină, teren de tenis şi manele la boxe sofisticate. Aceşti tipi vor lupta până la dispariţia lor fizică pentru a-şi apăra privilegiile obţinute prin şpagă, mită, trafic de influenţă, ameninţări, şantaj. Sunt motivaţi în lupta lor de veşnica problemă a românului: „Bă, ce las eu moştenire copiilor şi nepoţilor mei? Un nume? N-ajunge, frate, prefer o statuie îmbrăcată în sclipici, aşezată în faţa conacului personal, sau măcar un acoperiş de biserică poleit cu aur, să se vadă de pe norul pe care se plimbă Cel de Sus”. Iar ca să le poţi lăsa toate astea ai nevoie de kilograme de Caragiale, sau de euroi – nu ştiu ce poze au bancnotele astea, nu suntem în aceeaşi gaşcă. Din afaceri cinstite, exclus. Concluzia se impune de la sine.

Îi admir pe protestatarii care mărşăluiesc pe străzile oraşelor şi strigă lozinci optimiste, cum ar fi „Jos corupţia”, sau îi aplaudă pe procurorii DNA, susţinându-le lupta. Îmi place şi actualizarea protestelor: oamenii cer acum depolitizarea Curţii Constituţionale şi a CNA. În mod normal, în CCR ar trebui să avem încredere, dar faptul că unii dintre ei au pupat în vremuri nu prea îndepărtate dosuri de politicieni nu ne îmbie să-i judecăm conform prezumţiei de nevinovăţie. Oricum, bună parte dintre cei care împart dreptatea supremă în România sunt compromişi, iar asta nu-i deloc în regulă. Vom trăi şi vom vedea cât de mult vor conta protestele Străzii pentru judecătorii Curţii Constituţionale. Într-o ţară normală, aceşti judecători n-ar trebui să poată fi influenţaţi de nimeni şi de nimic, decât de forţa şi perenitatea Legii.

Cât despre Consiliul Naţional al Audiovizualului, la care aş adăuga eu şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, astea sunt două instituţii total nefolositoare, motivate în acţiunile lor de orice le trece prin cap, mai puţin de noţiuni precum „adevăr”, „dreptate”, „corectitudine”. N-am înţeles niciodată de ce le-or fi gândit „înaintaşii” în capitalismul nostru de cumetrie în termeni de rudenie politică. Adevărul şi Dreptatea au culoare politică?! Să fim serioşi, trebuie să fii complet defect ca să gândeşti aşa.

Problema cu protestele Străzii este una singură: nu ajung! La tonele de corupţie dejectate zilnic de clasa noastră politică nu sunt suficiente implicarea şi activismul civic. S-ar putea ca foarte curând ele să nu-i mai impresioneze pe guvernanţi. E nevoie de o mişcare politică. Adică e nevoie ca Strada să-şi găsească o expresie politică, să se transforme în partid. Au făcut-o, iată, ungurii, transformând în partid o biată mişcare civică antiguvernamentală numită „Momentum” – şi îi spun „biată” nu pentru că n-ar fi avut rezultate (ba chiar a avut, determinând guvernul Orban să renunţe la intenţia organizării JO din 2024), ci pentru că n-a adunat niciodată atâţia adepţi câţi au adunat protestele din Piaţa Victoriei.

Vreau să spun că e nevoie să se sune „adunarea” şi Strada să-şi găsească o altă modalitate de exprimare, mai eficientă şi autorizată, cu acces direct la Puterile statului. În acest moment, şi să vrei n-ai cu cine să înlocuieşti guvernul PSD, pentru că peste tot dai de aceeaşi corupţie generalizată. PNL-ul moţăie în neştire şi e pe cale să se compromită definitiv. Nu ştiu cine l-ar putea trezi, Ludovic Orban nu mi se pare suficient. Ar fi nevoie de cineva ca Dacian Cioloş, dar nu cred că el se va înhăma la o muncă atât de complicată şi riscantă politic cum e reînvierea unui partid de dreapta compromis pe trei-sferturi. USR este o soluţie, se pare că e singurul partid necompromis încă, dacă o exceptăm pe franţuzoaica Armand, în jurul căreia părerea mea e că s-au ţesut mai degrabă legende ostile decât adevăruri blânde. În rest, USR-ul matematicianului Nicuşor Dan e OK, sursele mele din Bucureşti îmi relatează că în partidul ăsta se intră foarte greu, există filtre numeroase şi eficiente, nu aleargă nimeni după tine pe stradă să te bage în partid, să fie la număr. Asta e foarte bine, ar mai trebui ca Nicuşor să se gândească şi la românii din afara Capitalei, care strigă şi ei după o Salvare...

Ideea este, aşadar, să gândim în perspectiva alegerilor din 2020. Dacă în anul ăsta, nu mai târziu, nu va apărea o alternativă valabilă la eternul „mamut” corupt de stânga, atunci degeaba patrulăm şi protestăm pe străzile distruse ale ţării.

Dumitru Manolăchescu