O gâlceavă cu substrat etnic cât se poate de limpede: când s-au gândit premiile astea Pro Urbe, ideea era de o reprezentare unu la patru, adică se respecta oarecum procentul populaţiei judeţului, un sfert români, trei sferturi maghiari. Nu cred să fi existat prea mulţi ani în care acordarea acestui titlu să nu fi stârnit discuţii pro şi contra, alimentate de adversităţi şi orgolii profesionale şi etnice. Normale până la un punct, iată că acum nici măcar dezbaterile nu vor mai avea sens, Consiliul local Sf. Gheorghe hotărând că premiul Pro Urbe nu merită patru destinatari, ci doar unul. Unul şi bun – după cum zice şi noul regulament adoptat de majoritatea UDMR în Consiliu. Citiţi, vă rog, şi lămuriţi-vă dacă puteţi: titlul onorific Pro Urbe se va acorda anual unei singure persoane, recunoscută ca fiind o personalitate care a contribuit „în mod esenţial la ridicarea prestigiului municipiului Sf. Gheorghe”.

Nelămurirea mea este una majoră: pentru că nu cred în buna credinţă a celor care acordă acest titlu onorific, aş prefera să am nişte puncte de reper cât mai clare. De pildă, cum traduce UDMR sintagma „în mod esenţial”? Ştie primarul Antal Árpád, de pildă, un om care să fi contribuit „în mod esenţial la ridicarea prestigiului municipiului Sf. Gheorghe”? Dacă eşti „venetic”, poţi dobândi titlul ăsta absolut episodic? Dacă da, după câţi ani de „practică” intracomunitară întru „ridicarea prestigiului municipiului Sf. Gheorghe”?

De fapt, despre ce prestigiu vorbim? Am fost noi, cetăţenii români şi maghiari ai acestei urbe, capabili să oferim vreodată un prestigiu oraşului în care trăim? După Revoluţie, Sf. Gheorghe a fost aproape permanent o sursă de tensiuni şi scandal interetnic, manifestaţii de stradă şi mult zgomot mediatic. Dacă la Chichiş s-ar fi pus o barieră, precum a pus Mazăre la Mamaia, s-ar fi iscat un război interetnic în toată regula. În oraşul nostru viaţa este într-un echilibru al dracului de precar, ajunge un pumn în ochi între un maghiar şi-un român şi lucrurile o iau rapid razna. Ce să mai vorbim de tricolorul românesc, de drapelul „secuiesc comunitar”, de plăcuţe bilingve şi trilingve care ne încurcă existenţele mai ceva decât sărăcia şi lipsa de resurse în care conducătorii judeţului se complac?

Aşadar, în loc de patru medaliaţi vom avea unul singur. Nicio pierdere, e drept că prea multe titluri diluează valoarea lor. Nu poţi, de pildă, să faci în fiecare an 10-15 cetăţeni de onoare ai comunităţii româneşti fără să te gândeşti că în câţiva ani va trebui să apelezi la cartea de telefon... Dar în cazul premiilor Pro Urbe nu se punea problema, patru pe an nu era un atentat nici la valoare, nici la durată. Aşa că, oare ce-a mai rămas din toată motivaţia autorului acestui proiect ce suferă de excesivă modestie într-o limbă de lemn?

Păi, aproape nimic din ce n-am fi gândit de la bun început: românii nu mai au loc în acest nou proiect. Valorile lor s-au consumat, pentru ei premiile s-au terminat. Nu merită un raport de unu la patru, iar de românul care să ia locul unui maghiar în această competiţie nu s-a auzit şi nici nu se va auzi vreodată. Şi-apoi, nici pentru maghiari nu prea mai rentează, câtă vreme mulţi consilieri UDMR deţin deja acest premiu pentru bună purtare.

N-aş zice că treaba asta cu titlurile onorifice e o mare pierdere pentru comunitatea românească, suficient de săracă în valori care să reziste unei competiţii interetnice dure, nemiloase pe alocuri. Dar, ca şi în alte ocazii, supără lipsa de sinceritate cu care suntem trataţi şi marginalizarea elementului românesc minoritar în Covasna. Până la urmă, însă, e o furtună într-un pahar cu apă, la care nişte consilieri liberali nici măcar n-au dorit să participe. Şi dac-ar fi participat, ce s-ar fi-ntâmplat?