Auzi vorbă: dăm plicul medicului doar „după” şi cu condiţia să-ţi dea bon fiscal. Păi nu? Să fie o lege, să ştim o chestie clară: o operaţie de apendicită costă atâta, o consultaţie atâta, un control la prostată atâta... Vorbesc, adică, de ce dai peste suma pe care oricum o dai, peste CASS-ul lunar cu care vrând-nevrând cotizezi de-a lungul întregii vieţi.

Aici e o treabă cu care sunt şi nu sunt de acord. Am avut nevoie de serviciile unui medic la un spital de stat, omul şi-a făcut meseria, m-a „rezolvat” fără probleme şi eu nu i-am dat nici un ban. N-am ştiut cum, niciodată n-am ştiut cum să dau plicul sau cum să îndes în buzunarul cuiva o „atenţie”. După câteva luni m-am prezentat din nou la doctorul cu pricina, trebuia să-mi citească nişte analize. Omul s-a comportat normal, ca un medic care ştie de ce şi pe ce a jurat, mi-a spus ce era de spus şi mi-a întins mâna în semn de bun rămas. Atunci, parcă mânat de-un demon risipitor şi pervers, i-am pus la repezeală în mână un plic cu o sumă oarecare, mai degrabă minoră. Doctorul n-a vrut să-l ia, eu am insistat, el tot n-a vrut şi-atunci eu am zbughit-o pe uşă lăsându-l cu mâna întinsă, dar cu plicul în ea.

De ce-am făcut asta? Ce genă defectă dintre atâtea gene defecte ne face să vrem să dăm şpagă chiar şi-atunci când nu ni se cere? Mi-a fost jenă multă vreme după aceea, dar m-am încurajat în sinea mea: las’ c-o să mai am nevoie de el şi poate că mă ţine minte... O aiureală, sigur că da, cum dracu să mai ţină minte omul un amărât de plic cu o amărâtă de sumă?!

Încerc să spun că legalizarea şpăgii sună prost, extrem de prost, dar... ar putea să aibă o justificare: cel care vrea să dea, care ţine morţiş să-i dea ceva medicului, oricum o va face, cu sau fără voie de la guvern. Cu adevărat important ar fi ca medicul, funcţionarul public sau profesorul să nu condiţioneze efectuarea unui serviciu de o sumă oarecare. Adică să nu-ţi ceară banii înainte, aşa cum fac fetele de pe centură, ci să te lase pe tine să apreciezi ce, cum, cât şi dacă se cuvine. Dar şi mai important ar fi ca statul român să facă, în sfârşit, ceva atât pentru bolnavi, cât şi pentru medici: să redea pacienţilor încrederea în sistem şi medicilor demnitatea. Creşterea lefurilor e un pas pe care nu l-aş numi hotărâtor. Ar mai fi multe de făcut, ar trebui eliminată uriaşa birocraţie cu care i-au împovărat pe medici tot soiul de miniştri nepricepuţi, ar trebui investiţii uriaşe în dotarea şi modernizarea spitalelor, pentru ca medicii să nu vină de-acasă cu tampoane şi branule, ar trebui găsiţi nişte miniştri şi nişte premieri care chiar să înţeleagă sistemul şi nevoile lui. Fără astea, mărirea lefurilor e ca o frecţie cu carmol la un picior care nu te doare.

Tatăl meu a suferit, pe vremuri, o operaţie care nu părea complicată, dar se putea termina prost. A ieşit bine totul, tata era pregătit cu nişte bani, a vrut să-i dea doctorului, care n-a vrut cu nici un chip să-i primească, ba l-a şi beştelit pe tata: se poate, domnu învăţător, mă aşteptam la altceva de la dvs... Tata a venit acasă debusolat, nervos şi speriat: „N-a vrut doctorul să-mi ia banii, înseamnă că-s pe moarte de-acu’, s-a terminat!”. Tata s-a bucurat de viaţă şi sănătate încă vreo 40 de ani după operaţia aceea, pomenindu-l mereu pe doctor.

Există asemenea reacţii şi contrareacţii. Treaba cu plicul la doctor nu va fi rezolvată niciodată, pentru că e în gena noastră, e în firea noastră să ne arătăm recunoştinţa faţă de omul care ne-a făcut un bine, mai ales când ştim că omul ăla are o leafă mizerabilă. Iar aici intervine partea cealaltă, cu care nu sunt de acord: de fapt, guvernul manipulează din greu legalizând şpaga la medic, intenţia fiind să limiteze efortul bugetar pentru nişte salarii decente. Ceva în sensul „hai că vă dăm 25% la leafă, dar să nu vă mai aud, că v-am legalizat şpaga şi v-am scos din categoria funcţionarilor publici”. Asta-i o mare ticăloşie, care îi jigneşte pe medicii care nu-s înnebuniţi doar după plicuri şi favoruri. Şi sunt destui.

Bun, legalizăm plicul şi cerem bon fiscal, ca să mai scoată nişte bani ANAF şi din treaba asta, dar ce facem cu „plicul” în natură?! Păi nu iau poliţiştii, miniştrii şi toţi înalţii demnitari hoţi bunuri în natură drept plată a serviciilor lor ilegale? Traficul de influenţă, scurgerea de informaţii, hotărâri favorabile în instanţe se plătesc cu porci, viţei, cârnaţi, carne, ţuică, whisky, baloturi de paie, excursii, concedii... Pe-astea cum le fiscalizezi, cum le legalizezi?!

Cineva propunea înfiinţarea unui serviciu special care să evalueze aceste şpăgi în natură. Aş merge mai departe, se poate crea chiar o Autoritate a statului, cu cel puţin trei reprezentanţi în fiecare judeţ, care să evalueze, să legalizeze şi să fiscalizeze aceste şpăgi. Ar fi o slujbă tentantă şi interesantă pentru vreo 200 de oameni, care ar putea fi plătiţi şi ei în natură, din produsele pe care le evaluează.

Dacă-i bal, bal să fie! La câtă şpagă se dă şi se ia în ţara asta, fiscalizarea ei şi la celelalte categorii de beneficiari (demnitari, parlamentari, profesori, funcţionari publici, judecători şi procurori) ar aduce venituri frumuşele la buget, rezolvând în bună parte sursa creşterilor salariale pentru medici şi profesori. La ceilalţi nici nu se pune problema, pentru că şi-au triplat deja lefurile, nu le mai trebuie şpagă. Singurii nedreptăţiţi sunt funcţionarii publici, care nici şpăgi nu prea iau, nici salarii mari nu prea au... Dar o rezolvă şi ei, greva generală e cea mai bună soluţie, guvernul ăsta nu rezistă nici două zile la o asemenea ameninţare.