Românii nu ştiu mai nimic despre regii şi familiile lor. Un sondaj corect în această direcţie ar arăta nu doar neştiinţă, ci şi nepăsare şi chiar dispreţ. Nu pentru trecutul nostru, în care regii şi reginele au jucat un rol esenţial, ci pentru prezentul în care regi, prinţi şi prinţese, consorţi şi consoarte nu-şi mai găsesc loc nici măcar la tribuna a doua. Un prezent în care, însă, şi-a găsit un loc în faţă numitul Lambrino Paul, un „prinţ” apărut inoportun de pe urma unei legături amoroase a regelui Carol al II-lea. Nepotul, renegat până şi de Casa Regală a României, şi-a găsit şi-o „prinţesă”, Lia, celebră în nişte cercuri prea puţin onorabile.

„Prinţul” autointitulat „Paul de România” îşi face de râs nu doar dinastia, ci şi poporul de mila căruia plânge cu lacrimi de crocodil. Cu câţiva ani în urmă, Lambrino Paul ateriza înfometat într-o Românie de care-l despărţeau nu doar mări şi ţări, ci şi câteva decenii de aroganţă „princiară” specifică unor case regale scăpătate. N-a avut nevoie de prea mult timp pentru a-şi ameliora poziţia şi sentimentele, trecând în faza următoare: aceea de posesor de proprietăţi naţionalizate de comunişti, pe care le vrea înapoi. Văzând că nu se mişcă nimic în materia redării proprietăţilor, Paulică a mirosit că e nevoie de sprijin. Mai întâi s-a înrudit cu preşedintele de-atunci al Republicii, Traian Băsescu, un om care botează şi cunună cu aceeaşi uşurinţă şi prinţi, şi cerşetori. N-a ieşit nimic nici de-aici... Cum să stai pe sacul de aur şi să nu bagi şi tu mâna în el?! N-a mai avut răbdare să-şi recapete proprietăţile pe cale legală – cum are, de pildă, urmaşa celebrului industriaş Mociorniţă, Marie Rose, o doamnă demnă de toată stima –, aşa că a aflat repede cât de uşor se cumpără clasa politică, presa şi justiţia românească, oricând sensibile la nevoile unora care se cred deposedaţi de bunuri şi sunt dispuşi să-şi vândă pe mai nimic drepturile litigioase. Mai ales când în joc sunt multe, foarte multe milioane de euro şpagă pentru lobbyştii cu prieteni la partide şi la ANRP. A apelat, prin urmare, la sprijin de la „specialiştii” în materie, care au „supt” degrabă de la bugetul statului român 140 de milioane de euro, drept despăgubiri pentru averea moştenită de nepotul renegat Lambrino de la unchiul rege Carol al II-lea.

Din uriaşa sumă, Paul Lambrino a primit, ca un cerşetor de pe Champs Elysee, 4 milioane de euro pentru nişte mii de hectare de pădure, terenuri, acareturi pe care strămoşul lui regal le-ar fi posedat în România. De unde toate bunurile astea? De la poporul român, desigur, că n-a venit niciun rege cu ele din Germania. Un popor extrem de darnic cu regii lui şi urmaşii lor. Cu regii adevăraţi, sau cu „regii” de conjunctură, gen preşedinţi de stat, şefi de partide, consilieri, şefi de cabinete, avocaţi, şefi de diverse autorităţi, amanţi şi amante. Un popor care dă miliarde de euro unor moştenitori de rea credinţă, dar nu are bani pentru a-şi îngriji copiii şi bătrânii părăsiţi. De fapt, pe mine nu mă revoltă atât ideea de rege şi spiţă regală, cât prostia şi ticăloşia unor reprezentanţi de frunte ai poporului din care fac parte.

Ce vreau să spun este că statul român nu-şi permite creşterea salariului minim pe economie la 1.200 de lei, dar păstrează o lege criminală, cea a restituirii proprietăţilor, care devalizează bugetul statului de miliarde de euro. Statul ungar, pe care nu-l admir de niciun fel, a rezolvat problema restituirilor de proprietăţi de o manieră dură, dar hotărâtă: maximul posibil în materie de restituiri a fost 100.000 de dolari! Ai avut păduri, lacuri şi castele pe care ţi le-au luat comuniştii? Să fii sănătos, ia de-aici 100.000 de parai şi zi sărut-mâna! Statul român n-a procedat aşa, guvernele noastre au fost extrem de generoase cu proprietarii, drept pentru care şi urmaşii urmaşilor noştri vor fi afectaţi de o lege ticăloasă, promovată de nişte ticăloşi de la partide ticăloase, care acum nici măcar nu mai există.

Cum dracu reuşim noi, cei mai săraci dintre europeni, să fim atât de darnici cu toţi ticăloşii şi scăpătaţii lumii?! „Paul de România”?! Cine-i ăsta?! Nu cunosc nici o persoană cu sânge albastru care să merite un asemenea titlu. Cunosc, în schimb, cel mai nobil „Ion de România”, ţăranul din poezia prietenului poet, profesor şi jurnalist Mircea Zeicu, cântată românilor de Aurel Maior pe la şedinţele cenaclului Flacăra şi mie de bădia Ion Hagiu lângă stupii din grădina casei din Zăbala. O să-mi amintesc pentru dvs. o strofă din poezia asta:

„Nicicând n-am să uit, o spun liniştit şi solemn / Sângele curs pe-a ţării ţărână şi pe-al plugului lemn. / Lemnul din care creşte suav ca o ie / Numele tău, Ioane, Ion de Românie”.

Restul e tăcere, durere şi foame. De Lumină, de Adevăr, de Dreptate.