Deocamdată cel puţin e vorba despre o ofensivă propagandistică, la nivel subtil, de amasadori şi împuterniciţi speciali. Premierul ungar Orbán Viktor a numit-o pe Szili Katalin, fostă preşedintă a Parlamentului Ungariei, în funcţia de „împuternicit special al Guvernului ungar pentru autonomie”. Rolul ei, explicat chiar de Tőkés László, este acela de a „formula armătura teoretică a conceptului de autonomie, de a încuraja şi a coordona mişcările autonomiste ale maghiarilor din afara graniţelor Ungariei, de a asigura reprezentarea internaţională a acestor mişcări”. Destul de clar, nu?

Un prim efect al prezenţei acestei doamne în Transilvania: împăcarea preşedinţilor celor două formaţiuni politice de esenţă radicală, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi Consiliul Naţional Secuiesc. Tőkés László şi Izsák Balázs şi-au dat mâna şi-au hotărât să coopereze „pentru obţinerea autonomiei teritoriale a Ţinutului Secuiesc şi a autonomiei culturale pentru maghiarii din Transilvania”. O mişcare separatistă în toată regula, susţinută şi coordonată de la Budapesta, prin chiar un împuternicit special al Guvernului ungar.

De partea cealaltă, ambasadorul rus Malginov ne ceartă rău pentru că am renunţat la tradiţionala prietenie ruso-română în favoarea unei deschideri hotărâtoare (oare?!) spre UE şi SUA. Am renunţat, carevasăzică, la cizma rusească în favoarea civilizaţiei şi democraţiei occidentale. Şi chiar în favoarea armamentului NATO şi trupelor americane, pe care le găzduim la bazele din România. Asta nu le place ruşilor, pentru asta Malginov ne-a dat palme. Noi le-am primit, am spus „blagadariu”, sau „bogdaproste”, cum zic moldovenii, şi-am întors şi celălalt obraz, ca nişte drept-credincioşi ce suntem în prag de Sfinte Sărbători de Paşti. Să fie primit!

Ungaria acţionează, Rusia provoacă, România nu reacţionează. Preşedinţia tace, Parlamentul tace, Guvernul tace, BOR tace. Niciuna din aceste instituţii care se autodefinesc „esenţiale pentru păstrarea fiinţei naţionale” nu scoate o vorbă. Nu ne aşteptam la vreo reacţie notabilă din partea unui admirator al lui Putin, care s-ar face frate şi cu Dracu dacă asta ar fi condiţia pentru a rămâne la Putere, l-am numit aici pe Victor Ponta; nici din partea unui Parlament dominat de apropiaţi ai politicilor economice ruseşti, am numit aici PSD; nici din partea unei Biserici Ortodoxe Române prea-plecată şi creştină slugă a pravoslavnicei Biserici Ortodoxe Ruseşti. Dar... Cine-a mai rămas în picioare? Exact, era să-l uit chiar pe preşedintele României, Klaus Iohannis. Care, ca de obicei, tace. Tace şi când vorbeşte, el îşi celebrează cele 100 de zile de fericită domnie printr-un clip tăcut. Tăcerea poate fi o armă, e drept, dar numai dacă e urmată de fapte, de acţiuni. Dar dacă nu prin vorbe, atunci cum poate reacţiona preşedintele României în cazul „împuternicitului special” al lui Orbán Viktor, sau în cazul propagandei ruseşti găzduite de Agenţia Română de Presă Agerpres, prin implicarea evidentă a ambasadorului Malginov şi a agenţiei Russia Today în politica editorială a unei părţi a presei româneşti?

Ăştia suntem, avem senzaţia că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior intrând în NATO şi UE, las că vin americanii şi ne apără şi de ruşi, şi de unguri, şi de oricine nu ne dă pace. NATO e fratele mai mare, de genul celui pe care îl chemam prin clasa a patra să-i bată pe colegii care îmi trăgeau în jos pantalonii în recreaţii... Dar o fi de-ajuns?! Noi chiar nu mai trebuie să facem ori să zicem nimic când suntem agresaţi, fie şi verbal, de diverşi „împuterniciţi” ai unor guverne străine cu evidente interese în destabilizarea României?

Se anunţă chiar acum o conferinţă de presă a preşedintelui Iohannis. Slavă ţie, Doamne, cred c-am trecut prea repede de la verbiajul lui Băsescu la tăcerea profundă a lui Iohannis şi treaba asta îngrijorează. Sper să zică, totuşi, ceva domnul preşedinte, să nu tacă şi acum, oricât de profund ar face-o.