Problema noastră n-ar trebui să fie că se schimbă un guvern cu altul, un preşedinte cu altul, un prim-ministru cu altul, schimbările astea sunt un lucru absolut normal într-o democraţie, nimeni nu trebuie să dramatizeze, nici măcar fanii sau membrii marcanţi ai partidului sau partidelor care pleacă de la Putere – fie şi înainte de termen. De ce să pricepi atât de greu şi să fii atât de afectat de faptul că în trei ani de guvernare foarte, foarte complicată ai pierdut încrederea unui electorat lesne schimbător? Bun, ai în spate un sistem întreg alcătuit din oameni flămânzi de putere, de orgolii, de durere, de frustrări şi neputinţe îndelung ascunse, dar la un moment dat îi laşi să se descurce cu ce-au adunat între timp... Şi-apoi, fie vorba între noi, niciun participant la ecuaţia guvernării nu e muritor de foame, cei care suferă cu adevărat sunt alţii, dar cam mereu aceiaşi în orice guvernare.

Spun toate astea pentru că încep să văd un început de panică orgolioasă la vârful alianţei de guvernământ. Nu-i rău să crezi că ai făcut totul bine – e un fel de gândire pozitivă cu care eu, recunosc, nu mă prea împac –, dar e catastrofal să-ţi închipui că, atunci când tu tai lefurile şi pensiile, creşti TVA-ul şi născoceşti alte şi alte taxe şi impozite, lumea va înţelege că ai fost obligat să faci ce-ai făcut şi îţi va fi recunoscătoare, aclamându-te în pieţele publice. Uite că-i taman pe dos, lumea nu pricepe nimic din austeritatea care ne copleşeşte ca o fatalitate, pentru că nu te-ai străduit să-i explici ce, cum şi de ce ai făcut ce-ai făcut, uite că traiul prost şi nenorocul s-au personificat într-un cuplu nefericit, „Băsescu-Boc”... Vorba cuiva: „Ştiu că nu doar ăştia sunt de vină, ştiu că răul primordial vine de la Ion Iliescu şi clanul lui perpetuat politic, dar ce rost are şi cine m-ar asculta dac-aş striga Jos Iliescu?”. Corect, aşa e, vinovat de toate relele e partidul care guvernează, iar acest partid ar trebui să-şi dea seama când are o problemă şi să nu creadă cumva că e perfect, veşnic şi de neînlocuit. Sunt pline cimitirele de oameni de neînlocuit – butada asta ar trebui s-o ştie oricine aspiră la o funcţie publică importantă. Că ăia care le vor lua locul sunt mai hoţi, mai proşti sau mai ticăloşi – asta-i altă discuţie, poate că sunt, poate că nu sunt, poate că s-or găsi şi nişte specialişti neafiliaţi politic care să ţină România în picioare până la alegeri şi, cine ştie, poate şi după aceea. Iar dacă sunt proşti, răi şi ticăloşi, vor răspunde şi ei, măcar în faţa electoratului dacă nu altfel.

Ca să fiu şi mai direct, aş zice că a venit momentul unor schimbări consistente în cadrul guvernului Boc. Consistent înseamnă ceva care să se simtă, nu de faţadă. Poate chiar premierul ar trebui să vină cu o propunere constructivă în acest sens, propunere care să conţină o demisie în nume propriu. Aici n-ar fi vorba de presiunea străzii, ci de o înţelegere a unei realităţi evidente: e nevoie de o schimbare de sus şi până jos a unui guvern care a pierdut mult din încrederea populaţiei. Nu că nu s-ar putea guverna şi în lipsa acestei încrederi, se poate guverna oricum, dar situaţia de criză în care se află şi ţara noastră, împreună cu întreaga Europă, nu lasă loc apariţiei unor manifestări conflictuale - deocamdată latente, care, însă, la un moment dat pot deveni necontrolabile. În acel moment, partidul sau partidele care n-au ştiut să facă la timpul potrivit pasul înapoi vor pierde infinit mai mult decât ar fi pierdut printr-o demisie „de onoare” - cum le place politicienilor noştri s-o numească.

Mă uitam la reacţia oamenilor faţă de demisia din Parlament a d-nei Adriana Săftoiu, singura din PNL care şi-a păstrat decizia iniţială, chiar dacă partidul domniei sale, condus de robotul inconsistent Crin Antonescu, a renunţat la forma de protest extremă anunţată cu patos revoluţionar de preşedintele său. Toţi au apreciat coloana vertebrală a d-nei Săftoiu şi, pun de pe acum pariu cu oricine, această doamnă va câştiga alegerile viitoare în orice colegiu sau circumscripţie va candida. Nu zic că o demisie a premierului Emil Boc ar însemna, automat, o propulsare a acestuia printre favoriţii la câştigarea alegerilor pentru Primăria Cluj-Napoca; aici sunt situaţii diferite, sunt multe variabile, dar ideea este că un gest de onoare nu te îngroapă, ci te scoate la suprafaţă. Lucrul ăsta, însă, nu pare a fi înţeles de clasa noastră politică – trecută, prezentă şi, dă Doamne să mă-nşel, viitoare.