Boala se numeşte „stres profesional cronic” şi ţine de mersul creierului în gol, de stresul continuu pe care ţi-l creează munca în exces, fără nicio satisfacţie majoră dacă excludem, eventual, leafa pentru care te omori muncind – ceva mai aproape de nivelul nevoilor tale. Finalul bolii – te omori cu zile. Şi o faci fără să-ţi dai seama, ceea ce e cel mai periculos. Cauţi vinovatul şi nu-l găseşti, pentru că vinovatul eşti tu, care pui botul la „exigenţele” societăţii care te devorează precum femela păianjenul mascul după împerechere.

Cred că sunt mai bine de 10 ani de când am auzit pentru prima oară de tânăra care a muncit până a murit. Adică a muncit mult prea mult, fără nicio socoteală, renunţând la instinctul de conservare propriu fiinţelor (in)umane. Societatea românească a trecut cu lejeritate peste subiect, aşa cum trece ea peste toţi şi toate. Iată că acum subiectul revine, pentru că s-au publicat nişte studii care pun punctul pe „i”: cum suntem educaţi, cine ne educă, cum ne bucurăm de rezultatele muncii noastre, ce preţuim în viaţa asta?! Ce urmări au, pe termen scurt, micile şi continuele noastre activităţi inconştient suicidale?!

Micile şi marile corporaţii îşi bat joc cu largheţe de angajaţii lor, exploatându-le nemilos nevoile. Contra unui salariu ceva mai generos, îşi întind pânza bolnavă peste firavul trup şi suflet. Când ajungi să-ţi dai seama ce se-ntâmplă, să înţelegi urmările – de cele mai multe ori e prea târziu, pentru că nevoile tale au crescut între timp, au crescut copiii, au crescut cheltuielile, eşti într-o criză permanentă, pe care de obicei nici nu ţi-o poţi explica: „Ce am, frate, că-mi merg toate bine, mă apreciază şeful, leafa-i bună, mă descurc cu familia, ce dracu am de nu mă mai simt bine?!”. De fapt, eşti obosit şi stresat în permanenţă, dar pentru că nu doare ca o infecţie la unghie treci cu uşurinţă peste lipsa de somn, gândurile triste, starea nervoasă permanentă, consumul de alcool de unul singur...

Stresul ăsta continuu la nivel profesional te ucide încet, dar sigur, dacă nu-ţi pui ordine în propria ta viaţă; dacă nu renunţi la uşorul avantaj salarial, la orgoliul de a fi „cel mai bun în branşă”, dacă nu te hotărăşti să-i spui, la un moment dat, şefului tău „mai lasă-mă-n pace şi caută-ţi alt prost!”. Sigur, „proşti” ca tine se vor găsi destui, sunt o groază care te invidiază pentru costumul de corporatist pe care-l porţi, pentru salariul tău „motivant” (n-am înţeles niciodată termenul ăsta, nu există nicio regulă pentru „motivant”, totul ţine de motivele fiecărei persoane...), pentru telefonul tău ultimul răcnet, pentru faptul că faci parte din „marea familie...”.

Specialiştii în medicină care se ocupă de problemă spun că jumătate din populaţia activă a planetei suferă de această nouă boală a secolului. O boală care nu omoară precum cancerul sau afecţiunile cardiovasculare, dar care pe termen lung distruge valorile esenţial umane: determinarea, nevoia de credibilitate, orgoliul profesional. Ai nevoie de toate pentru a fi un bun profesionist, ceea ce ne dorim cu toţii la urma-urmei, dar ai nevoie de o măsură normală a exercitării lor. Altfel spus, când simţi că cineva te împinge spre depăşirea propriei limite, spre exagerări de genul „fac orice ca să ating targetul pentru că altfel nu-mi iau leafa întreagă”, atunci e bine să iei o mică pază, să te gândeşti bine ce eşti, cine eşti, ce vrei să faci, pentru cine şi pentru ce munceşti şi, la final, să-ţi pui întrebarea chinuitoare: în ritmul şi cu efortul ăsta continuu, mai apuc să-mi văd copiii mari?!

Nu sunt morbid afirmând că moartea face parte din viaţă, e o realitate căreia îi facem cu toţii faţă. Problema e că ar trebui să ştim să facem alegerile potrivite la timpul potrivit. Să schimbăm ceva atunci când încă se mai poate. Să nu ne mai amăgim că „merge şi-aşa”, pentru că mereu se va întâmpla să meargă şi-aşa! Mai trece-o zi, mai trece-o lună, mai trece-un an, mai trec alţi ani, până când „stresul profesional cronic” devine o obişnuinţă ucigătoare.

Pare ciudat să refuzi sau să eziţi când e vorba de un salariu motivant într-o mare firmă. Şi totuşi, dacă te gândeşti la viitorul tău şi al familiei tale pe termen lung, e bine să înţelegi că înainte de bani şi de „firmă” ai nevoie de viaţă, de sănătate, de micile şi marile minuni ale unei existenţe normale.

Nu mă întrebaţi când şi cum am ajuns eu să înţeleg toată înţelepciunea asta! Mi-e jenă să vă spun, sunt om bătrân şi nu mai mint demult... Asta nu mă împiedică să fiu un „lup moralist”, încerc să vă pun în gardă, poate voi, tinerii capitalişti de azi şi de mâine, veţi fi mai precauţi decât generaţiile care au muncit fără nicio socoteală din alte motive, cu nimic mai onorabile.