Când n-au ce face şi ce zice, unii politicieni vorbesc. Nu, nu-i o greşeală, poţi vorbi fără să zici nimic... Uitaţi-vă, de pildă, la „eroii” democraţiei româneşti, înalţii demnitari Tăriceanu şi Ponta. Ăştia doi s-au trezit s-o facă praf pe ministrul Justiţiei, Raluca Prună, pentru Ordonanţa de Urgenţă care pune capăt prea rapid buimăcelii create de Curtea Constituţională în materie de ascultări, interceptări, filaje etc. Mult prea rapid, din perspectiva „democratică” a unor înalţi demnitari, care şi-ar fi dorit o pauză în munca DNA, SRI, DIICOT, Poliţiei şi celorlalte servicii specializate în descoperirea infractorilor. Care şi-ar fi dorit, nu-i aşa, măcar şase luni de dezbateri în Parlament a unei legi din care să nu mai rămână nimic în final...

În mintea celor doi „capi” ai persecutaţilor politic, d-na Prună este ori „kaghebistă sinistră” (glumeţul Ponta), ori posesoarea „unui panseu de excepţională valoare fascistă, comunistă sau ambele” (panseistul Tăriceanu). De Victor Ponta nu mă mir, îl ştim predispus la glume nesărate, are şi-o scuză, nu prea doarme de frica „binomului” SRI-DNA, se simte urmărit şi interceptat şi-n cutele pijamalei, e normal să nu se mai controleze la un moment dat. Dar şeful Senatului, el ce vrea oare să ne spună?! Mai nimic, omul ăsta ilustrează în cel mai înalt grad rolul major pe care un actor minor îl poate juca într-o piesă proastă. El reprezintă „nimicul politic perfect”, cum ar spune dl. Pleşu. S-a trezit prim-ministru şi n-a înţeles nimic din întâmplarea asta, apoi s-a trezit şef de Senat şi iar n-a înţeles ce are lumea cu el de nu-l lasă să-şi vadă de copii, de neveste, de micile pasiuni domestice... Acum, de pildă, îşi imaginează că ar putea avea un rol major în piesa scrisă de parlamentarii PSD-UNPR-ALDE, piesă în care preşedintele Iohannis ar urma să fie debarcat-suspendat-împiedicat să-şi exercite funcţia în stat. Un rol pe care l-am mai văzut, ţineţi minte experienţele scurte de preşedinţi interimari ale lui Nicolae Văcăroiu şi Crin Antonescu... Cam asta visează dl. Tăriceanu, iar pentru asta nu precupeţeşte niciun efort, se dă în stambă, face şi zice orice ca să fie pe placul parlamentarilor care tremură de frica DNA şi SRI, parlamentari pentru care decizia CCR a picat ca o binecuvântare, ca un colac de salvare în oceanul „sinistru”, „fascist şi comunist” în care înotau fără speranţă. Eu încă mai sper că aceste două personaje, susţinute de o majoritate parlamentară fără direcţie, fără morală, fără credinţă sinceră în democraţie, popor şi valorile lui, vor reveni la singurul rol pe care se pricep să-l joace în politica românească: acela de „chibiţi”.

În rest, tevatura creată de recenta decizie a CCR se va rezolva prin OUG gândită de ministrul Justiţiei şi preluată de premierul Dacian Cioloş. Sigur, va exista o perioadă de tranziţie pe care abia o aşteaptă mafioţii politici şi teroriştii care acţionează în România, dar ea va fi una scurtă – dacă nu cumva duetul Ponta-Tăriceanu va orchestra încă o lovitură de stat. „Kaghebista” Prună n-a stat cuminte în banca ei, aşteptând corul de laude din partea infractorilor de tot soiul infiltraţi la vârful politichiei dâmboviţene, ci a ieşit la atac, reducând drastic perioada de tranziţie în materie de siguranţă naţională. „Binomul” SRI-DNA s-a destrămat, dar misiunea lui va fi continuată de instituţii nou create şi habar n-am dacă asta este o ştire de natură să-i bucure pe mafioţii şi infractorii din politică, finanţe, economie...

Oricum, reacţia violentă verbal a celor doi „corifei” ai majorităţii parlamentare a arătat ce mici sunt, de fapt, marii noştri politicieni; cât de eficienţi pot fi nişte „tehnocraţi amărâţi”, ocazional miniştri, hotărâţi să nu slăbească deloc presiunea în bătălia împotriva corupţiei şi terorismului. Dacă ar fi să fac un clasament al miniştrilor lui Cioloş, Raluca Prună ar fi pe primul loc: o persoană directă, cu vorbele la ea, puternică şi hotărâtă să fie un adevărat ministru al Justiţiei – chiar dacă pe termen scurt. Pentru că, din păcate, după alegerile din toamnă vom reveni la clica noastră politică de toate zilele, cea care în 26 de ani de guverne democratice ne-a adus acolo unde suntem. Adică pe nicăieri, pentru că, să recunoaştem, dacă DNA şi Kovesi n-ar fi fost, nimic n-ar fi mers în ţara asta!