EDITORIAL. Neîncredere maximă
Astea sunt cuvintele care definesc viaţa politică a începutului de an 2017: neîncrederea maximă a unei bune părţi a populaţiei în două Puteri esenţiale ale statului de drept, Guvernul (Puterea executivă) şi Parlamentul (Puterea legislativă). Dar şi încrederea aceleiaşi bune părţi a populaţiei în Puterea judecătorească, în Justiţie.
E o situaţie foarte gravă, căreia manifestanţii din pieţele marilor şi micilor oraşe încearcă să-i facă faţă. De fapt, oamenii care protestează ţin locul unei Opoziţii şubrezite tocmai de neparticiparea lor la vot. Protestatarii au înţeles că e nevoie ca Guvernul şi Parlamentul să fie supravegheate strict, pentru că altfel îşi fac de cap. Asta e misiunea lor, asta e misiunea presei independente care nu e plătită nici de Soroş, nici de multinaţionale, nici de trusturile mogulilor fugari prin lume sau din puşcării – mă refer, desigur, la România TV şi Antena 3.
Nu e deloc comod pentru nimeni. Nici măcar pentru Guvern şi majoritatea parlamentară PSD-ALDE. E complicat să guvernezi în acest fel. Dar când dovedeşti rea-credinţă, dispreţ şi tentaţie spre hoţie legalizată, nu poţi să te aştepţi la alt tratament din partea populaţiei la care n-au ajuns manipulările trusturilor TV incriminate mai sus. Nu e uşor nici pentru tinerii care ies în stradă în fiecare seară în număr semnificativ, riscându-şi sănătatea, liniştea căminelor şi chiar siguranţa personală, pentru că „organele” represive au primit ordin de la ministra de Interne să facă liste cu „indezirabilii”, liderii de opinie care agită apele în „oceanul” de proteste din Piaţa Victoriei. S-au luat inclusiv de părinţii care şi-au adus copiii la proteste, ceea ce mi se pare halucinant.
Cred, totuşi, că Guvernul şi majoritatea parlamentară sunt mai disperaţi decât protestatarii. Pentru mulţi dintre liderii partidelor aflate la Putere se joacă o carte mare: libertatea lor. Care, dacă mâine-poimâine nu va mai fi, nimic nu va mai fi!
Nişte amărâţi nevrednici, disperaţi şi turbaţi de frică se joacă de-a democraţia cu noi. Scriitorul Gabriel Liiceanu aminteşte într-un recent interviu cuvintele părintelui democraţiei, Alexis de Tocqueville, care pleda pe la 1840 pentru supravegherea Puterii de către popor: „Rămânem uluiţi în ce număr mic de mâini nevolnice şi ticăloase poate cădea un popor mare”. Aşa este, doar că la noi e ceva mai complicat decât pe vremea sociologului, diplomatului şi istoricului francez Tocqueville. Mâinile alea nevolnice şi ticăloase, în care e gata să cadă definitiv până şi ideea de democraţie şi libertate în România, nu sunt chiar atât de puţine. Mai mult decât atât, „mâinile” astea hrănesc cu iluzii şi minciuni câteva milioane de oameni, care încă visează că am putea fi din nou ce-am fost şi chiar mai mult decât atât!
Ce rămâne de făcut în acest ocean de neîncredere şi acuze reciproce? Ochii noştri trebuie să fie pe ei, minoritatea din Parlament nu va reuşi să apere „poporul mare” de „mâinile nevolnice şi ticăloase”. Doar Justiţia şi Strada se mai pot opune. Nu cred nici măcar în intervenţia în forţă a Uniunii Europene, ambasadelor străine etc. Lumea are alte treburi, iar România este condusă de o Putere aleasă prin vot democratic. Cât vor rezista, însă, cele două puteri, nimeni nu ştie. Un lucru e clar: România s-a trezit! Iar România de azi nu mai este România din 1990.
Ar mai fi o speranţă: trezirea conştiinţelor curate din chiar partidele Alianţei guvernamentale. O speranţă atât de palidă, încât nici nu poate fi adusă în discuţie.
(Dumitru Manolăchescu)